Ceea ce surprinde la lectura paginilor de faţă este, înainte de orice, stilul. Nimic din ariditatea militantă, repetitivă, din frazarea gâfâită, din scriitura voit „antiliterar㓠a maturului şi vârstnicului savant nu recunoaştem în aceste studii, cronici şi eseuri venite dintr-o altă lume - o lume „a bunului plac şi bunului gust“, care-şi trăia ultimele momente înaintea marelui îngheţ stalinist. Vădit influenţat de maestrul său, tânărul Marino scrie impetuos şi dezinvolt pe teme diverse, cu o sintaxă elegantă, elaborată, fără a dispreţui piruetele metaforice de efect, parantezele confesive şi portretistica morală acidă. Influenţa modelului transpare nu numai din comentariile la adresa Istoriei… sau despre moralistul din Şun sau calea netulburată, nu numai din acel portret elogios al criticului (G. Călinescu) ce pare scris de Călinescu însuşi sau din maliţiile la adresa de curând cenaclului „Sburătorul“, ci şi – mai ales! - din afinităţile cu programul clasicist al creaţiei „monumentale şi durabile“. Lipsit de complexe în raport cu módele şi modelele externe, hiperinformat în mai multe literaturi, inclusiv periferice, tânărul Marino comentează actualitatea din perspectiva unei culturi clasice bogate şi bine asimilate. De la înălţimea ei, nu se sfieşte să ironizeze condescendent „banalităţile moderne“, de la hermetism la suprarealism (fapt pentru care va atrage furia suprarealiştilor români), sau să bagatelizeze literatura colegilor de generaţie, de la „cerchiştii“ sibieni la „boemii“ Constant Tonegaru şi Ion Caraion (ultimul e desfiinţat şi trimis la bibliografie în chestiunea „crizismului“, intens dezbătută în anii imediat postbelici).

Multe idei şi sugestii „semănate“ de Adrian Marino în publicistica de tinereţe au fost dezvoltate de alţii abia în zilele noastre, fără ca precedenţa lor să fi fost bănuită. Reconsiderarea critică a lui H. Sanielevici din art