● Gisèle Harrus-Révidi, Qu’est-ce que la séduction?, Petite Bibliothèque Payot, Paris, 2010.
Vitrina unui magazin de antichităţi. Îmi atrag atenţia două mici tapiserii înfăţişînd episoade galante. În primul tablou, un tînăr, lăsat pe un genunchi, ridică priviri imploratoare şi mîini gata să apuce braţele subţiri ale unei frumoase care, dintr-un leagăn, îi trimite, pe deasupra volanelor, un zîmbet echivoc. În al doilea tablou, apare acelaşi cuplu, însă cu roluri inversate. Ea, încercînd să-l reţină, cu priviri disperate, îl prinde de umeri, dar el este deja răsucit, în picioare, gata să se îndrepte spre o altă frumoasă aflată într-un colţ al grădinii, ce pare să-l aştepte cu priviri plecate feciorelnic şi obraji îmbujoraţi. Cineva doreşte să cumpere doar prima tapiserie, dar anticarul îi atrage atenţia că cele două scene sînt inseparabile, decurg una din alta, la infinit.
Într-adevăr, seducţia e o armă cu repetiţie, ea nu poate funcţiona decît în lipsa ataşamentelor, cucerirea şi abandonul succedîndu-se într-un ciclu infernal, alimentat de permanenta disponibilitate a celui ce se simte liber, se vrea liber sau nu ştie să fie liber. Dacă întotdeauna într-un cuplu e destul de limpede care dintre cei doi se plictiseşte primul şi dă semne că vrea să iasă din joc, nu e cîtuşi de puţin clar cine a iniţiat de fapt relaţia. Cel care a făcut primul pas explicit, într-o tactică de seducţie activă, sau cel care a transmis semnale discret-imperceptibile, mai mult sau mai puţin conştiente, exercitînd o seducţie pasivă, subtilă, dar irezistibilă? Din fericire misterul rămîne intact, în ciuda tuturor investigaţiilor făcute atît de psihologi, cît şi de experţii în mediatorii biochimici consideraţi responsabili de emoţiile şi sentimentele care ne încearcă în astfel de situaţii. Literatura a ridicat la rang de mit universal portretul seducătorului insaţiabil, prin figu
