„Dificultăţile“ pe care le are cu guvernul, adică exact cu greii partidului, arată că nu poate miza pe ei nici în soluţiile de redresare economică, nici în proiectele de restructurare a statului. Nu poate miza nici măcar pe faptul că nu-şi vor da mâna cu duşmanii pentru a-şi menţine privilegiile. Opoziţia se revanşează pentru pierderea alegerilor şi pregăteşte viitorul teren electoral, ameninţând cu anticipatele şi suspendarea. Ceea ce nu pare deloc un scenariu ieşit direct din frustrările şi isteriile unor Antonescu şi Ponta, chiar dacă scenariul va fi cântecul de cucuvea pentru România.

Cum a ajuns Traian Băsescu, după doar şapte luni de nou mandat, într-o asemenea postură, care îl arată la limita opţiunilor politice şi strategice? Dacă nu vrea ca paragraful din cartea de istorie, care îi va fi dedicat, să menţioneze ceva de genul „preşedintele în timpul căruia România s-a prăbuşit economic, fapt care a readus stânga la putere pentru următorii zece ani“, are de ales între a debarca întregul Cabinet Boc, în frunte cu premierul şi tripleta, înlocuindu-l cu unul de profesionişti-tehnocraţi, şi a nu face asta. Are de ales între a încerca curăţirea partidului-stat de toţi baronii şi clientela lor, adică de toţi aceia care văd în putere doar o metodă de îmbogăţire şi spoliere a banului public şi a lăsa lucrurile aşa cum sunt. Cele două operaţiuni sunt însă embrionar legate una de alta, deci cu atât mai dificile. Nu cred că va reuşi, pentru că totul îi stă împotrivă şi, în primul rând, propriile erori. Iar preşedintele ştie asta. De aici şi poziţia ezitantă şi curios de conciliantă din emisiunea de pe TVR 1. E prins între ineficienţa Cabinetului, rapacitatea unor miniştri, mentalitatea de fesenişti vopsiţi a unei bune părţi a partidului, criza şi proiectele celui de-al doilea mandat: reforma educaţiei, Constituţiei, administraţiei şi eterna anticorupţie. De toat