Sunt câteva decenii de când, în Franţa, a fost lansată formula „l'ère du soupcon", era suspiciunii. La noi, pe aceste „plaiuri mioritice", era suspiciunii domnea de mult, de la instaurarea regimului bolşevic. În locul exploatării omului de către om se pusese suspectarea omului de către om. Fiecare îl bănuia pe fiecare, aici, la noi, că ar putea să-l „dea în gât" cu o simplă informaţie la Securitate. Un mod deloc subtil de distrugere a relaţiilor umane, în ultimă analiză a ţesăturii sociale. Cel dintâi efect al suspiciunii generalizate, un cancer al societăţii, a fost neîncrederea generalizată. Întâi în „viitorul luminos al omenirii", pe care ni-l croiau cu lagăre de concentrare şi teroare instituţio-nalizată. Pe urmă în tot ce mişcă, „râul, ramul"...

După căderea regimului comunist, primul lucru care ar fi fost de reconstruit ar fi fost încrederea. Încrederea fiecăruia în fiecare, încrederea cetăţeanului în stat, în cei pe care i-a ales să-l guverneze. Or, vechile reflexe ale neîncrederii cronice au continuat să lucreze, astfel încât alegerile au adus la putere oameni care nu s-au dat în lături de la a prelungi vechea neîncredere prin ac-ţiunile şi vorbele lor. Că asta au făcut un Ion Iliescu şi unii din jurul lui nu e de mirare şi nu era o surpriză. Surpriza poate să fi fost faptul că tocmai aceia care susţineau că fac un alt tip de politică nu s-au arătat esenţial-mente deosebiţi de ceea ce, pe faţă, detestau. În anii '90, prin locurile publice cu mici sau mari aglomerări umane auzeai formula „toţi sunt la fel". Era singurul mod al departamentelor de manipulare, păstrate cu sfinţenie în activitate, de a-i proteja pe ai lor. Părea primul pas totuşi spre desprinderea de urmaşii lui Ceauşescu. Păi, îţi ziceai, dacă toţi sunt la fel, atunci hai să vedem cum e şi cu ăştia, cu ţărăniştii, sau cu ăştialalţi, cu liberalii. Îţi ziceai şi făceai. Băgai, adică, adân