După Uşa interzisă şi Scrisori către fiul meu (pentru că Declaraţie de iubire ni se pare, totuşi, că face parte din „exerciţiile de admiraţie“ cioraniene), genul diaristic s-a îmbogăţit rapid astfel, la noi, cu un maestru. Şi totuşi, aparţin toate aceste trei titluri în egală măsură genului diaristic? Înclinăm să credem că doar primul, Uşa interzisă, răspunde cel mai fidel cerinţelor jurnalului. Dacă nu va fi fiind şi surpriza pe care toţi cititorii am avut-o la apariţia acestuia, de a vedea eul unui personaj public până atunci extrem de sobru şi „conţinut“ în el însuşi scriind despre propriile-i slăbiciuni ale sufletului…

Scrisori către… reprezintă, desigur, un volum foarte bine gândit şi scris în genul epistolar, gen cu mare tradiţie culturală deja, volum care, tocmai pentru că a trebuit să corespundă unui pattern impresionant din literatura universală, este şi mai obedient unor reguli de construcţie şi stil.

Întâlnire cu un necunoscut se doreşte a fi şi este un jurnal-continuare a Uşii interzise. Mai mult decât în Uşa interzisă, autorul justifică genul reales, teoretizându-l chiar pe alocuri: „Jurnalele în care cred… [sunt - n.a.] aporturi individuale la edificarea unei umanităţi comune“, „ce-l îndeamnă pe cel care a tăcut atâta vreme să-şi dea dintr-o dată drumul la gură? O uriaşă prezumţie: ideea că, exprimându-se pe sine, el vorbeşte, până la urmă, dacă nu în numele tuturor, măcar în numele mai multora. Suntem, până la urmă, tot atât de asemănători pe cât de diferiţi“. Inclusiv în interviuri, după lansarea cărţii, autorul a vorbit despre intenţia sa de a regăsi, prin căutarea de sine pe care o presupune orice text scris la persoana întâi, „asemănătorul uman“, formularea a ceea ce semenii noştri gândesc şi simt, dar nu pot exprima şi au nevoie să se recunoască pe ei înşişi în scrisul aceluia care are talentul de a scrie un jurnal. Deschidere către