Acolo renaşte, an de an, de mai bine de un deceniu încoace, o ciudată localitate. Pentru că e pe roţi - vine în aprilie şi pleacă în septembrie.

Taxă pentru natură

E straniu până şi felul în care se face trecerea de la civilizaţie la sălbăticie. Mergi pe nişte străzi din Buşteni, cu vile şi maşini, apoi brusc vezi o barieră, la marginea oraşului, unde relieful se contractă în jurul tău, ca o trecătoare, o vamă. Chiar trebuie să plăteşti zece lei de maşină, ca să pătrunzi în neantul din Valea Cerbului.

Sub cruce

Ne însoţeşte, mai departe, asemeni unui ghid, doar pârâul cu acelaşi nume. La fiecare curbă a drumului, proaspăt îmbrăcat cu griblură, se redefineşte graniţa între cer şi pământ. Pădure deasă de-o parte şi de alta, întunecime tot mai adâncă. Pe partea stângă, silueta colţuroasă a Caraimanului. Doar crucea din nori îţi este aproape de suflet. Ochi neştiuţi par să te urmărească din tăinuirea codrului.

De la zăpadă până la brumă

Deodată, te ia prin surprindere priveliştea din depărtare. Munţii s-au dat la o parte, să facă loc unui vast platou. Suntem pe la 800 de metri altitudine. Mogâldeţe albe, tot mai mari pe cât te apropii de ele. Zeci de rulote. Pe urmă am aflat că în iulie şi august se atinge apogeul - de ordinul sutelor de "cochilii" din metal. Dar sunt totuşi 40 - 50 de familii care alcătuiesc nucleul "dur" al vetrei acestei aşezări. Cei care vin cu ultima zăpadă a primăverii şi pleacă la cea dintâi brumă a toamnei.

Simţul proprietăţii

Am ajuns la destinaţie. Doar cu cortul din dotare. Căutăm un loc pentru campare. Ajungem iniţial într-o parte a "orăşelului". Ceva goluri de iarbă am zărit printre "case". Dar iese repede un nene cu barbişon de sub prelata lui şi ne spune că locul pe care vrem să ne aşezăm e al altora. Fiecare familie care vine an de an aici îşi aşează calabalâcul pe acelaşi teritoriu. Ca între n