Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, trebuia să asigure o simplificare a procesului decizional la nivel „supranaţional“, să corecteze deficienţele acumulate prin tratatele anterioare şi să transforme Uniunea Europeană într-un centru de putere coerent, prestigios şi capabil să influenţeze evenimentele internaţionale. La insistenţa ţărilor mari din Europa Occidentală, UE a numit-o pe Caterina Ashton, o necunoscută britanică fără experienţă în politică externă, ca reprezentant înalt pentru Politică Externă, şi pe Herman van Rompuy, un politician belgian obscur, neinspirat şi anost, ca preşedinte al Consiliului European. Ceea ce a creat un adevărat vid de putere la conducerea comunităţii de la Bruxelles. Neavând reputaţie internaţională, cei doi lideri au fost plasaţi în funcţiile respective de statele mari din Europa Occidentală care, evident, intenţionează să controleze politica externă a UE.

Mulţi politicieni străini, formatori de opinie şi guvernanţi din puterile ascendente consideră că UE este o forţă geopolitică expirată, cu o creştere economică derizorie, cu putere militară mediocră şi cu demografie defavorabilă. Într-adevăr, Europa nu a reuşit să transforme UE într-o entitate redutabilă corespunzătoare unei populaţii de 500 de milioane de locuitori, cu un produs intern brut comparabil cu cel al SUA şi cu capabilitate tehnologică avansată. Din cauza lipsei de coerenţă politică, a insistenţelor multor guverne naţionale europene de a acţiona unilateral şi a unui sistem de asistenţă social nesustenabil, UE ar putea deveni irelevantă pe arena internaţională. Şocant, preşedintele american Barack Obama a decis să nu participe la întrunirea anuală a liderilor SUA şi UE de la Madrid, din 2010. China a ignorat sugestiile UE la conferinţele internaţionale. Premierul turc Recep Erdogan şi preşedintele brazilian Lula da Silva nu au luat în