Printr-o conjunctură norocoasă, am avut şansa să fiu în Spania, în seara finalei Campionatului Mondial. Am văzut meciul la o terasă animată şi de spanioli, şi de olandezi. Într-un semn de remarcabilă curtoazie, transmisia era preluată de pe ITV, în limba engleză.

Finalul meciului a dezlănţuit fiesta „la cote paroxistice“, cum ar spune veşnic neinspiraţii comentatori ai TVR de la acest campionat. Fiecare dintre spaniolii care cântau şi dansau pe stradă se simţea campion al lumii. Urmărind meciul şi prestaţia excelentă a spaniolilor, nu m-am putut abţine să nu îmi pară din nou rău că noi nu reuşim să excelăm în nimic, ca naţiune.

Ştiu că acum sunt inundaţii şi priorităţile pare că sunt cu totul altele, însă inundaţii au fost şi vor fi în fiecare an, dar priorităţi valide, sustenabile, nu. Aş vota orice politician care ar propune un program menit să facă din România cea mai bună ţară din lume la ceva, la orice. La fotbal, la scrimă, la matematică, la dans, la film, la software, nu mai am nicio pretenţie. Numai să vină cineva care să vrea şi să poată aduna enormele resurse pe care le irosim înspre un scop clar şi concis.

Spania munceşte de multă vreme la excelenţă în fotbal. Chiar dacă nu a jucat până duminică nicio finală de Campionat Mondial, echipele sale de club au adunat trofeu după trofeu, devenind unele dintre cele mai titrate, mai iubite şi mai bogate cluburi din lume. Am vizitat, acum doi ani, Nou Camp, templul fotbalului de la FC Barcelona, şi m-a cucerit nu neapărat cu dotarea materială de top, cât mai ales cu spiritul de luptă şi de pasiune care răzbate în fiecare centimetru pătrat al complexului şi al muzeului echipei.

Orice performanţă are nevoie de ani mulţi de pregătire. Ei încep însă de undeva şi dau roade doar dacă se aliniază pentru asta resurse complementare: oameni, bani, know-how, experienţă, legislaţie etc. Fără ele, e vorb