(Articol apărut în Dilema veche, nr. 90, 07 octombrie 2005)
Dacă termenul nu există, l-am inventat eu - melodrama marţială! Asta am găsit într-o noapte inutilă, cînd teama de ploaie m-a adus lîngă televizor (singurul loc unde mai găseşti paparude). Actorul Jet Li oficia în dublul rol de justiţiar energic şi amorez lingav. Cu un ochi ofta oblic, cu altul împărţea karate! Un Hong Kong anglofon cu ambiţii de Gotham City făcea abstracţie de Beijing, evocînd paradisul unor Al Capone şi Lucky Luciano. (A lu' Ciano? Liu-Chan Woo?) Moraliştii zic „crime doesn't pay”, în lumea filmului e pe dos. Am zapat şi am dat peste alt discurs, tot chinez, dar mai băţos - un omagiu adus Academiei Navale din China propriu-zisă. E perfectă, Occidentul o invidiază, echipamentul e superior (şi autohton), iar cadeţii - entuziaşti. De astă dată se vorbeşte mandarina (un dialect dulce al limbilor citrice cu accent melodic). Cam multă Chină pentru o noapte!
Ţara cea mai populată din lume (1,3 miliarde!) se face că-ncearcă o tranziţie drastică, dar se scufundă în propria-i subtilitate. Pe vremuri ne vindea lenjerie de bumbac şi prezervative, azi absoarbe credite americane şi petrol saudit. Nouă ne pasează melodrame marţiale şi documentare de propagandă. Dacă vrei să cunoşti detaliile istoriei recente, trebuie să dai pe CNN sau pe BBC, singurele canale disponibile la noi care mai vorbesc (sfios) despre măcelul de la Tien Anmen, despre „marele salt”, despre „revoluţia culturală”. Doar aici mai poţi vedea un întreg popor care bate în tingiri ca să ucidă vrăbiile prin sperietură, ţărani care-şi transformă sobele în furnale, sau intelectuali care, umiliţi în public, îşi mărturisesc păcate închipuite. China de azi îi datorează enorm lui Deng Xiaoping, dar figura tutelară a marilor pieţe şi bulevarde rămîne Mao. (În Occident „marele cîrmaci” nu mai e la modă, celulele maoiste ale insurge
