Ştiu, biata Mădălina, incredibilul şef de la ANAF, taurul şi porţelanurile, FT. Ştiu. Permiteţi-mi însă un subiect minor.

Am tot căutat fragmenţele despre Franţa scrise de non-francezi şi aş vrea să vă împărtăşesc două. Primul şi cel mai important motiv pentru care m-am apucat de franceză (pe lîngă hazardul de mă trezi cu materia obligatorie la şcoală, heh) a fost Julien Sorel. Fără Sorel nu mă apucam de litere şi poate eram mai înţelept. Şi cu ocazia asta aş vrea să vă amintesc cîteva eseuri ale lui Adam Michnik despre Stendhal. Asta în loc să ne întrebăm de ce face paradă Sarkozy cu armate africane.

Franţa Tradiţiei şi Franţa Revoluţiei, Franţa lui Napoleon şi Franţa Bourbonilor…

Erau într-adevăr două Franţe – două lumi străine una de alta, care nu se înţelegeau, nu se suportau reciproc. Stendhal vorbea în numele Franţei deznădăjduite şi de victoria Franţei ipocriţilor. (…) Saloanele! – orice, numai să nu glumeşti pe seama lui Dumnezeu, a regelui, a preoţilor, a demnitarilor influenţi şi artiştilor susţinuţi de curte şi a nici unui lucru acceptat acolo. Orice, numai să nu îi lauzi pe poeţii şi sarcasticii din opoziţie, pe Voltaire şi pe Rousseau şi nimic din ce aduce chiar şi insignifiant a libertate de gîndire. Orice, numai să nu vorbeşti despre politică. În rest, puteai discuta liniştit despre orice.

Toate mîrşăviile erau făcute în schimb pe culoare. Observînd saloanele şi culoarele, Julien Sorel a priceput cu greu, în final: dacă vreau să mă caţăr mai sus, trebuie să învăţ minciunile şi mîrşăviile şi trebuie să le ascund în spatele unei vorbării sentimentale.”

“Ne-am vindecat total şi de credinţa în ordinea justiţiei absolute. Dar asta nu înseamnă acceptarea nemerniciilor generale şi a injustiţiei absolute. Căci Julien Sorel e supus în continuare înjosirilor, şi în continuare cresc în inima lui ranchiuna şi invidia şi ura faţă de l