Am făcut într-o vară un 14 iulie la Paris. Încă erau baluri populare, iar între prieteni, ziua Franţei se sărbătorea cu o sticlă cu vin roşu. "Spiritul Franţei" l-am simţit în vara aceea în multe feluri. Totul s-a petrecut într-o aşa mare viteză, încât ajunsesem la Paris fără să mă fi pregătit corespunzător pentru plecare. Câştigasem din partea Fundaţiei Soros o bursă pe termen de doi ani. În răstimpul lor, urma să-mi finalizez tema de cercetare privind efectele programului "omului nou", proiectat de ideologia şi instituţiile comuniste în regimul trecut. (...)

Autobuzul a ajuns la Paris cu o întârziere de cinci ceasuri faţă de timpul prevăzut. Nu în staţia trecută pe biletul meu, cumpărat cu mai bine de o lună înainte, ci într-o alta, pe Rue Lafayette. Rând pe rând, tovarăşii mei de-o zi şi-o noapte de călătorie au fost preluaţi de cei care-i aşteptaseră. În staţia terminus a autobuzului românesc, rămăsesem cu trei bărbaţi din Piatra Neamţ. Urmau să plece cu trenul, dimineaţa, la Le Mans, pentru a monta căsuţe de vacanţă exportate de firma unde lucrau. Era şi acesta un noroc - de-a nu fi singură până dimineaţă, când îi voi telefona Marcellei la Nantes. (...) Pe jos, pentru a cheltui mai cu spor vremea, mergem spre Gare du Nord, sperând să întâlnim în drum vreun bar deschis. Însă şi gara e închisă. Sprijiniţi de pereţii ei, dorm întinşi "cloşarzi", pitoreştii inadaptaţi ai Parisului.

Dintre cele trei bistrouri din faţa gării îl alegem după lista de preţuri afişată pe uşa de la intrare pe cel cu cafeaua cea mai ieftină. Dintr-un tonomat ori CD-player, Charles Aznavour cânta şansonete, iar atmosfera e tipică descrierilor livreşti ale bistroului parizian, încât mi se pare că am intrat direct în imaginea unui film. Cei câţiva bărbaţi dinăuntru sunt vizual întru totul adecvaţi atmosferei. Cu o treaptă deasupra categoriei inadecvaţilor dormind lângă g