Pe Răzvan Supuran îl cunoşti abia după ce deschizi uşa atelierului său de hârtie. Nu-i place să vorbească mult. Deşi o grămadă de timp a fost ziarist şi meseria l-a forţat să intre în contact cu o lume pestriţă. Nu-i place să piardă vremea fără ca măcar să iasă ceva din visarea sa. Este într-o permanentă căutare. Aşa se face că, după mai bine de şapte ani de lucrat în televiziune, după ce viaţa lui părea că este bine conturată, bărbatul care avea vreo 29 de ani pe atunci şi-a spus că are nevoie de alte surse capabile să-i genereze starea de bine. Se întâmpla în urmă cu vreo patru-cinci ani.

A renunţat la meseria sa şi, după trei luni în care a stat închis în casă, a mâncat coji de pâine muiată în apă, a fumat chiştoace de ţigări aruncate pe stradă, şi-a adus aminte de cele două luni în care tot foamea l-a îndemnat să muncească în atelierul "unuia dintre cei mai buni hârtieri din lume, Mathyas Laszlo din Cluj. Un coleg de facultate, pe vremea aia eram studinte la Filozofie, mi-a zis că omul avea nevoie de ucenici. Eu am participat doar la o singură etapă din tot procesul acela. Presam hârtia. La început nu am dat atenţie şi nici prin minte nu mi-a trecut că asta o să fac la un moment dat. În lunile în care am stat acasă am realizat că există o întreagă istorie în spatele foii de hârtie, care merită să fie explorată".

De la hârtia simplă pe care o făcea în garsoniera închiriată, în care locuia, cu ajutorul unei site şi a unei cădiţe improvizate, şi din care vreme îndelungată nu a reuşit să vândă nici o bucăţică, Răzvan a ajuns acum să creeze, cu ajutorul mâinilor şi a imaginaţiei sale, adevărate minunăţii. Aşa se face că rafturile din încăperea mare şi răcoroasă din subsolul Muzeului Ţăranului Român, locul în care creează, sunt acum înţesate cu nenumărate tipuri de hârtie, ba simple, ba cu inserţii de petale de trandafiri, cu făină, cu nisip, cu