O "republică imperială" este nos-talgia prelungită şi oficializată a unui imperiu ratat. Aşa cum există biserici creştine construite din pietrele templelor imperiale ale Romei, tot aşa Republica Franceză, mai ales în ediţiile sale de după primul război mondial, a fost construită pe ruinele ambiţiilor imperiale, ţinute în viaţă şi astăzi de elita politică. Puţin contează că realitatea s-a mişcat în cu totul alte direcţii decît cele favorabile aspiraţiilor sale de mărire. Puţin contează că ultimul mare "rege republican", Generalul De Gaulle, este cel care a extirpat apendicele imperial al Republicii, odată cu dezastrul algerian, pentru a-i salva viitorul. Politica franceză, cel puţin în registrul ei de dreapta, continuă să se reclame din gaulism, mai precis din acea dimensiune retorică a sa care pune în centrul valorilor politice "Măreţia Franţei", o sintagmă străvezie care ţine locul celei exilate, de nevoie, din limba oficială, "Franţa Imperială". La nivelul simbolurilor nu există altă ilus-trare mai convingătoare a substratului imperial al republicii franceze, decît faptul că instituţiile republicane şi-au fixat pînă în ziua de astăzi reşedinţele în palatele regale, iar eroul simbol al Franţei, pus să străjuiască veşnicia din centrul Panteonului, este Napoleon, omul care a ridicat Republica, fie şi pentru scurtă vreme, la rang de Imperiu.

Gara finală a epigonismului, de orice fel, este ridicolul. Cel politic nu face excepţie, iar actualul Preşedinte al Franţei, Nicolas Sarkozy, a ţinut să ofere public o confirmare, în stil mare, pentru această lege universală a decăderii. Spectacolul sărbătorilor oficiale prilejuite de 14 Iulie, ziua de naştere a Republicii, nu a avut nimic republican şi, din păcate, a ţinut să amintească cu totul alte momente ale istoriei, decît cele care au ceva de a face cu valorile fundamentale ale republicii: "Libertate, Egalitate, Frater