“Aveţi grijă, dle Coşea, ţara dv. este lipită cu scotch” – i-ar fi spus, în cursul unei recente întâlniri, la Bruxelles, preşedintele Comisiei Europene, Barroso, fostului europarlamentar roman.

Chiar dacă pare a nu-şi mai găsi locul, politiceşte vorbind (am o bănuială că trecerea sa pe la UNPR-ul lui Oprea este doar un episod), Mircea Coşea rămâne o personalitate a scenei româneşti, principalul său atu constituindu-l solida pregătire economică şi disponibilitatea sa de a oferi soluţii, neîmpărtăşite însă din raţiuni obscure de cei cărora le sunt adresate.

Avertismentul lui Barroso este unul cât se poate de serios. Dincolo de figura de stil utilizată (este vorba, evident, despre banda de lipit denumită generic cu brandul whisky-ului) desprindem preocuparea şi îngrijorarea forurilor de decizie europene faţă de ceea ce se întâmplă în România. Iar ceea ce se întâmplă în România corespunde unei reţete simplist de păguboase: după aderarea noastră, în 2007, aderare datorată nu atingerii pragului de performanţă cerut, ci a unor factori politici fără legătură cu acesta, în România s-a consolidat dezmăţul bugetar pe motiv că anumite schimbări şi adăugiri ar fi cerute, chipurile, de legislaţia europeană, iar aparatul bugetar s-a umflat ca un balon, copleşind sectorul productiv, de care nimeni nu s-a mai îngrijit, pentru că părea că acesta merge de la sine. Tehnicile de promovare dubioase, în care au primat legăturile de clan, au adus în fruntea instituţiilor publice oameni incompetenţi dar devotaţi, care la rândul lor au întărit devotamentul celor din subordine, prin promovări şi angajări de acelaşi tip. Ce a rezultat vedem astăzi: o structură stufoasă, întortocheată, lipsită de orice performanţă, ce perpetuează o stare convenabilă noilor potentaţi. Aparatul de stat este însăşi garanţia supravieţuirii lor: de ce l-ar slăbi sau l-ar modifica? Când mult mai simplu est