Parlamentul catalan a adoptat recent o lege care impune dublarea filmelor în catalană.

Unii dintre noi, din motive de vârstă sau din cauza capriciilor dictatoriale, am bătut, în anii 1960 -1970, drumul până la Perpignan (n.r. - o localiatate din Franţa) pentru a vedea filme sau a cumpăra cărţi interzise la acea vreme în Spania franchistă. Şi nu e imposibil ca „Ultimul tango la Paris", filmul lui Bertolucci, sau cărţile lui Jesús Ynfante despre Opus Dei să fi contribuit mai substanţial la bunăstarea acelui colţişor din sud-estul Franţei decât atracţiile turistice locale. Orice interdicţie pe motive politice atrage după sine tentaţia încălcării şi, implicit, dă naştere unei economii derivate, foarte profitabile.

Parlamentul catalan a adoptat recent o lege care impune dublarea filmelor în catalană. Asta obligă distribuitorii să dubleze filmele, deja dublate în spaniolă, şi în catalană. Reţeta filmelor nu va putea absorbi costurile acestei operaţiunii, aşa că marile producţii străine vor fi proiectate în cinematografele catalane în versiunea originală. Cei care vor dori să le urmărească în spaniolă vor trebui să recurgă la soluţiile de pe vremea lui Franco: vor trece graniţa la Perpignan şi vor vedea filme într-o limbă proscrisă în provinciile catalane.

UE a promis libera circulaţie a persoanelor şi a capitalurilor. Un dentist din Frankfurt se poate instala azi în Andaluzia, iar un topograf sicilian poate sta la Copenhaga. În schimb, parlamentul şi guvernul regional din Catalonia interzice, în numele păstrării identităţii catalane, ca replicile actorului Clint Eastwood să se audă în spaniolă în cinematografele din Sabadell.

Absurditatea, contrară curentului majoritar din societatea catalană, e impusă de partidele naţionaliste care n-ar exista fără pretextul specificităţii identitare. Ceea ce surprinde e lipsa de reacţie a populaţiei faţă de absurdi