Bunica mea – Alexandra – vorbea foarte puțin. Bunicul meu – Tache – a alintat-o toată viață. Din Fetiță nu o scotea. Dacă era supărat pe ea, îi spunea Lința. Dacă vroia să o tachineze îi spunea ”Lințo, mai zi și tu ceva”. Ea răspundea ”Zic eu, când ’oi avea ceva de spus”. Pentru ea, diferența între a spune și a zice era foarte clară. Bunicului îi plăcea chestia asta la nebunie și o lăuda pe bunica printr-un fel de oximoron, nu c-ar fi știut el despre așa figură de stil: “Fetița mea are multe spuse și vorbește puțin”. Adică, vorbește doar când are ceva de spus. Pentru el, o spusă era o vorbă cu sens, cu tâlc. Restul erau cuvinte.

Mi-i reamintesc fie pe banca din fața porții, fie în chioșcul din grădină, fie pe prispa casei vechi, fie pe scările de ciment ale casei noi, unde li se părea mai răcoare în timpul verii. Muncitori și cumpătați, pentru ei risipa altora era un permanent prilej de meditație. Fără a fi deloc zgârciți – în fapt erau de o mare generozitate – nu înțelegeau risipa, sau, vorba lui Nichita Stănescu, ”nu aveau organ” pentru ea. Nu pricepeau cum poți cheltui mai mult decât produci și aveau oroare mai ales de cei care azi intră în categoria băieților și fetelor de fițe.

Iată-i pe banca din fața casei, la drum, minunându-se de Vasile al lu’ Pieloiu. L-au cununat, i-au botezat primii copii, i-au împrumutat bani pe care nu i-au mai văzut înapoi. Pe vremuri, tatăl lui Vasile fusese unul dintre cei mai bogați oameni din sat – pământ, fructe, măcelărie plus dulap – adică leagănul acela cu bănci multiple, învârtind în aer cel putin doisprezece oameni deodată. Celor care la oprirea dulapului erau cu totul amețiți, oamenii proprietarilor le turnau o vadra de apă rece în cap și le dădeau banii de distracție înapoi.

Arestați drept chiaburi și dușmani ai poporului, părinții lui Vasile au murit în pușcărie. Din multul părinților săi, Vasile a răma