La fotbal şi la politică se pricepe toată lumea! Deşi formula pretinde că explică foarte multe (şi cu privire la fotbal, şi la politică!), în realitate – precum se vede tot mai clar! – ea explică tot mai puţin.

Ediţia africană a Campionatului Mondial de Fotbal nu este una strălucită. La ora la care scriu aceste rînduri încă nu s-au jucat semifinalele, dar adevărul incontestabil că în primele patru echipe din lume au ajuns, pe un teritoriu neeuropean, trei echipe de pe Vechiul Continent (una sigur e în finală!) echivalează cu un argument suplimentar în sprijinul ideii că nu avem un turneu final ieşit din comun sub aspect spectacular. Spectaculozitatea nu e sau, pentru cine e, nu trebuie să fie mereu ţinta supremă în fotbal, aşa încît a rămîne doar la a constata modestia (poate normalitatea?) actualului CM în materie de explozii, artificii, trucuri, fente nu ajută foarte mult.

Cînd joci sus – or, un turneu final de Campionat Mondial înseamnă, fără dubiu, „sus“, dacă nu chiar „cel mai sus“ în fotbal! – performanţa nu măsoară doar spectaculozitatea şi, uneori, abia la urmă spectaculozitatea. Performanţa înseamnă rigoare, eficienţă, organizare, tactică, strategie, echipă, insistenţă. Toate fără pauze, fără ezitări foarte mari, ideal dacă se poate într-un registru full-time. Cam pe aici ar fi de căutat o zonă de intersecţie sigură şi sănătoasă între fotbal şi politică şi, mă grăbesc să adaug, cine poate vedea asta nu înseamnă că se pricepe la fotbal sau la politică, ori şi la una şi la alta. E pur şi simplu o chestiune de bun-simţ şi de privire nebruiată să vezi aşa ceva. Sigur, pe de altă parte, că putem găsi şi alte intersecţii între fotbal şi politică, iar multe dintre ele ţin de o formulă mai degrabă nefastă, cînd nu de-a dreptul toxică. Poate că îmi fac prea multe iluzii, dar pentru stîngiştii noştri cool, pentru unii dintre colegii mei de generaţie (pe