Reacţia mediatică, atît mă interesează aici. Că despre sinucidere s-a vorbit atît de mult încît în curînd vom avea citate din Cioran.
Printre sute de bocete şi analize ale suicidului, printre mii de exclamaţii precum “era atît de fericită” (şi, doamne, cît de stresantă poate fi fericirea uneori), am dat şi eu cîteva print screenuri, am apreciat cele cîteva rînduri de bun-simţ ale lui Vlad şi am încercat să fac nişte observaţii pe industria muzicală: pentru că una dintre principalele linii de jale a fost “muzica uşoară românească încotro”. Mai întîi cîteva printscreenuri.
Două curente de “gîndire” s-au desprin puternic din mediul onlinocatodic: sinuciderea este ceva inexplicabil care survine atunci cînd toată lumea ştie că eşti fericit; al doilea, propus de Mircea Badea (sînt pline ziarele de el), este cel care trateaza cu fior bogomilist actul sinuciderii, manifestarea diavolului etc.
O a treia cale ceva mai discretă se îndreaptă către misterul farmaceutic, omul ca o maşinărie dereglată de pastile: ar fi linia glamoroasă Michael Jackson (victimă a medicului care i-a administrat tot felul de pastile; Mădălina Manole ar fi fost adusă în starea critică de sibutramină, substanţa din pastilele de slăbit, scrie România liberă) – reacţia chimică ar fi metafora industriei showbizului care omoară prin golul imens lăsat în sufletul artistului de ura sau indiferenţa celor din jur.
Această ultimă dimensiune explodează cu fiecare deces al unei personalităţi pop: linia a industriei muzicale care moare odată cu artiştii ei în viaţă şi care învie odată cu artiştii ei care mor. Au ieşit pe ecrane foarte mulţi colegi ai Mădălinei Manole care au fost uitaţi. S-au plîns mai mult sau mai puţin discret că sînt distruşi de ieşirea din atenţia publică. Şi, culmea, au pus întrebarea fatală cea care pluteşte şi deasupra aurei lui Michael Jackson: după un anumit
