La cîteva luni după ce Franţa a cîştigat Campionatul Mondial de Fotbal în 1998, un francez se duce în Tibet, într-o mînăstire budistă izolată (la două zile distanţă de cel mai apropiat drum). Aici intră în vorbă cu un grup de călugări, care cunoşteau cîteva cuvinte în engleză. Cînd îl întreabă de unde este şi omul le răspunde, chipurile emaciate de nevoinţe ale ermiţilor se luminează: „France! World Cup! Zidane!“.

Theodore Dalrymple, scriitor, jurnalist şi medic psihiatru britanic, declară cu mîna pe inimă că povestea este adevărată, iar personajul principal este cumnatul lui francez. După istorisire, cuprinsă în articolul „Of Snobbery and Soccer“, apărut în New English Review la începutul lui iulie, Dalrymple explodează, iritat: „Gloria şi civilizaţia Franţei au fost astfel reduse la 11 oameni care – deşi cu succes şi, trebuie să admit, cu măiestrie – nu fac alteva decît să lovească o minge!“. Britanicul îşi asumă riscul, în plin Campionat Mondial sud-african, să devină un snob însingurat. Nebunia balonului rotund a atins deja cote, crede el, care pot fi incluse în categoria prostie eternă a speciei homo sapiens. Vrea să facă un pas înapoi din euforia cu accente de demenţă colectivă – temerară ambiţie, dacă au dat greş pînă şi călugării tibetani: „Pe tema fotbalului, sînt un snob. Nu detest jocul ca atare, accept că poate fi practicat cu profesionalism şi poate atinge chiar un anumit grad de frumuseţe, dar detest importanţa excesivă care îi este conferită de milioane, sute de milioane dintre semenii mei. Oricît aş încerca să-mi scot din minte gîndul că un astfel de entuziasm este o manifestare a prostiei omeneşti, nu reuşesc. Desigur, toţi sîntem snobi, într-o privinţă sau alta; important este să ne stăpînim şi să nu ne exprimăm snobismul la vedere, ca să nu-i ofensăm pe alţii. În consecinţă, sînt întotdeauna atent să-mi ascund dispreţul în privinţa entuzi