Heinrich Böll s-a numărat printre intelectualii germani care nu s-au sfiit să puncteze vina ţării lor din timpul celei mai distrugătoare conflagraţii din secolul al XX-lea. Reuşeşte însă întotdeauna să o facă subtil, evitînd să se plaseze pe o poziţie tezistă. Critica sa, în esenţă foarte subtilă, dar tăioasă, nu dăunează calităţii estetice a cărţilor sale: construcţia narativă dovedeşte mereu existenţa unei minţi lucide, care reuşeşte să menţină armonia şi controlul chiar atunci cînd planurile sînt multiple, iar personajele sînt complexe şi veridice.

Heinrich Böll, Fotografie de grup cu doamnă, Traducere de Petru Forna, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 478 p.

Böll, care încă de la începuturile ascensiunii naziştilor, a urît tot ceea ce ţinea de ideologia şi de obiceiurile lor, nu a fost scutit de serviciul militar şi, pe toată perioada războiului, a luptat pe diferite fronturi, ajungînd chiar şi în România. Sfîrşitul războiului îl găseşte prizonier al trupelor americane, dar sentimentul său este de deplină fericire că a scăpat de iadul nazist căruia trebuia, oficial, să-i susţină cauza. Experienţa participării într-un război în care nu credea, pe parcursul căruia a putut să observe la ce nivel de dezumanizare pot ajunge atît de mulţi conaţionali ai săi, îi va marca definitiv atît actul scrierii, cît şi atitudinea în ceea ce priveşte datoria sa de cetăţean al unei noi Germanii, faţă de care e dator cu tot ceea nu a reuşit să îi ofere în timpul apostaziei fasciste. În volumul de Opere (Werke: Essayistische Schriften und Reden 13), din 1979, Böll susţinea că un scriitor are datoria de a lua o poziţie fermă faţă de trecut şi faţă de situaţia din prezent şi că a fi romancier nu exclude activitatea de eseist, critic sau analist (citat în Robert C. Conard, Understanding Heinrich Böll, University of South Carolina Press, 1992). Astfel, Heinri