Eduard Zalle. Vă adresez acest răspuns ca să clarific pentru toţi corespondenţii că eu pot propune redacţiei publicarea unor texte, dar nu pot în niciun caz să impun acest lucru. Faptul că îmi cereţi să vă spun „termeni şi condiţii" de publicare este cam ciudat cîtă vreme nu îmi trimiteţi mai întîi textele. Condiţia este una singură: poezia să fie valoroasă, încît să-mi placă şi să o pot propune, atît de valoroasă încît şi redacţia revistei să accepte să o găzduiască în paginile ei. Faptul se poate produce exclusiv prin cercetarea textului, după ce va fi primit.

Ştefan Muşat. Recurgeţi la un procedeu care vă singularizează: îmi oferiţi doar fragmente din poeme, rezervînd trimiterea întregului dacă primiţi un acord privind publicarea. În cazul poeziei, e destul de greu să judeci după fragmente. Nu e ca la cireşela care, mîncînd una, putem prezuma că toate au cam acelaşi gust. Dacă mă iau după secvenţele primite, neavînd încotro, constat că ele sînt neconvingătoare. Sînt desuete, voit sinistre, fără a avea şi miez. Ele conţin evidente abateri de la logica elementară. Fiind vorba de o comunicare tranzitivă, provoacă, în locul efectului terifiant pe care contaţi, un rîs sănătos. La crucea mea deschisă cu braţele spre cer/ mai dorm o toamnă/ în iarna nesfârşită încă/ sub umbra stâlpului cu nume şters/de ploaie, soare şi de vânt/ într-o scorbură a timpului, rece şi adâncă/pe culcuşul reavăn de pământ. Rezultă că „eul liric" doarme toamna în iarnă spre primăvară (iarnă nesfîrşită încă) şi, pesemne, deasupra pămîntului de lîngă cruce şi nu, cum ar fi sanitar şi creştineşte, la un stînjen sub pămîntul excavat şi pus la loc. În alt text ziceţi: Îmi las emoţia durerii la răscruce de revoltă,/cuvinte disperate se lipesc de cer,/ stafii colerice s-au înfipt în boltă. Din cîte ştiu, stafiile nu sînt colerice şi, dacă ar fi, s-ar plimba neliniştite, nu ar sta în