Pentru că nu-l putem vedea, Dumnezeu e pretutindeni", spunea Yasunari Kawabata, primul scriitor japonez laureat al Premiului Nobel (o recunoaştere a „măiestriei lui literare, care exprimă cu mare sensibilitate esenţa spiritului japonez"). Succesul literar al lui Kawabata a început cu Dansatoarea din Izu (1926), nuvelă parţial autobiografică, povestea de dragoste dintre autor şi o dansatoare tradiţională japoneză de numai paisprezece ani. Sunetul muntelui, roman apărut în 1949,, i-a adus definitiv consacrarea. În O mie de cocori (1949, 1952), una dintre cele mai delicate, nostalgice şi senzuale scrieri ale sale, pasiunea, gelozia, răzbunarea, sentimentul de vinovăţie se împletesc în poveşti de dragoste care-şi răspund peste timp, se completează sau se continuă firesc. Totul pe fundalul ceremoniei ceaiului, minimalist şi intens deopotrivă.
O mie de cocori (ca şi Sunetul muntelui, publicat de curând tot la Editura Humanitas în cadrul colecţiei „Cartea de pe noptieră") apare într-o nouă traducere românească (din japoneză) semnată de George Şipoş. (Nota editorului)
Când ajunse şi el, cele două fete îşi schimbau şosetele cu unele de interior.
Kikuji se uită înăuntru din spatele lor şi văzu că, deşi camera de ceremonie era destul de mare, de mărimea a opt tatami, genunchii oaspeţilor se aliniau înghesuiţi unul într-altul. Nu păreau să fie decât femei în chimonouri înflorate.
Chikako îl zări de îndată şi se ridică oarecum uimită să-i iasă în întâmpinare.
- Vai, ce surpriză! Poftim, poftim! Bine ai venit! Nu te formaliza, vino chiar aici în faţă, te rog!
Îi indică un loc în apropiere de tokonoma, unde erau de obicei aşezate vaza cu flori şi caligrafia.
Simţindu-se măsurat de privirile tuturor femeilor din încăpere, Kikuji se făcuse roşu ca para focului.
- Numai
