ON-LINE

Poezia lui Aurel Pantea constituie, fără îndoială, o provocare, fiind, înainte de toate, un nucleu de forme şi semnificaţii esenţializate, la limita cripticului ezoteric. Construit pe cercuri concentrice de întrebări şi negaţii, ultimul volum al poetului, Negru pe negru (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009), reia poeme din alte două cărţi precedente cu titlu omonim, una apărută în 1993 şi cealaltă în 2005, reunind, într-o structură unitară, obsesivele dimensiuni poetice ale unui real uzurpat de permanente găuri negre.

Volumul cuprinde poezii fără titlu, reduse la esenţe tari de limbaj, ce redau identităţi de exprimare pură, decorsetată de tipicul unei formule obişnuite, tradiţionale. Din spatele rîndurilor ne priveşte, cu severitate şi blîndeţe în acelaşi timp, chiar cu duioşie, un ochi pătrunzător, scormonitor, deosebit de ager, pentru care ,,întreaga zi e un sat de imagini“. Însă aceste imagini care i se dezvăluie cu voluptate dureroasă poetului sînt preponderent negative, îmbrăcînd lumea sinelui într-un cernit mister de îndoieli şi umbre, de imperceptibile singurătăţi, de timpuri otrăvite, apocaliptice. Limbajul însuşi pare prins în această plasă a neputinţei din care se zbate convulsiv să evadeze: ,,…Vinele umflate/ ale poftei stropesc haotic zidul/ de nume şi verbe“.

Fiinţa încarcerată în trup încearcă să se salveze prin Cuvînt, prin rostirea intensă, expresionistă, a incompatibilităţii dintre eul profund şi cel material, acaparat de moarte. Doar glasul îşi imortalizează strigătul în lupta cu nimicul, cu întunericul ce ţine prinsă în chingi lumina tainei. Dar, pînă la dezvăluirea supremă, omul îşi trăieşte dramatic apocalipsa, iar lumea agonizează ,,într-o chinuită imagine a crispării“. Căci există în poezia lui Aurel Pantea o raportare pluridimensională: la Timp, la Moarte, la Dumnezeu, la lumea din jur, la propriul sin