Când un regizor ca Mircea Daneliuc (foto: www.certitudinea.ro) publică, în doar câţiva ani, cât n-au reuşit unii scriitori într-o viaţă, nu putem rămâne indiferenţi în faţa acestui "caz" cu totul aparte. Fenomenul, în sine, nu este singular - vocaţie literară au avut mai mulţi cineaşti, Pasolini fiind, poate, exemplul cel mai celebru. Dar la Daneliuc frapant e faptul că, din momentul în care începe să scrie literatură, el se dedică în totalitate noii şi acaparantei îndeletniciri, refuzând (sau nemaiavând timp) să se mai consacre celei de-a şaptea arte, deşi aceasta i-a adus destule succese.

Proaspătul convertit la proză regizor n-avea cum să fie acceptat de la început cu braţele deschise în rândul scriitorilor. Critica s-a arătat curtenitoare, întâmpinând protocolar, nici entuziast, nici cu prea mari rezerve - n-ar fi fost politicos! - textele celui primit ca un musafir dornic şi el să deprindă câte ceva din secretele meseriei. Dar oaspetele acesta iată că nu vrea să mai plece, s-a instalat confortabil şi pare surd la aluziile mai mult sau mai puţin subtile ale amfitrionilor. Orgolios - doar nu e un oarecine! -, refuză şi ofertele binevoitoare ale confraţilor, nu vrea să facă politica nici unui grup, preferă să fie singur, cu puterile neajutate (de alţii), parcă nici premiile sau alte "recompense" nu-l prea interesează. Şi scoate, culmea, câte o carte, deloc subţire, la fiecare an.

Grafomanie sau vocaţie? Bine, dar vocaţia de prozator nici nu e posibilă fără o anume grafomanie, deşi nu orice grafoman, nu oricine are "oase tari", cum spunea Preda, este chemat să ajungă romancier. Chiar dacă ar fi doar grafomanie, şi tot ar interesa, dacă e vorba de Mircea Daneliuc. Dar nu e numai atâta lucru.

N-am putut să citesc romanele cineastului, care nu sunt deloc simple scenarii, fără a avea mereu în vedere inter-textele, fără a căuta să descifrez, în