Dragă Mircea, A mai trecut ceva vreme, nu foarte multă, de cînd ni s-au intersectat paşii prin Piaţa Romană. Eu mîncam un covrig şi traversam strada pe unde era interzis, printre maşinile care deja blocaseră circulaţia, cînd tu m-ai strigat şi am schimbat cîteva vorbe. Amicale. Are Cehov o povestire, Grasul şi slabul, cu doi foşti colegi de şcoală, care se întîlnesc după mulţi ani. Şi una, alta, familie, amintiri din tinereţe, „slabul“ descoperă că „grasul“ este un fel de mahăr într-un minister. Şi, brusc, toată atitudinea lui se transformă pe nesimţite. Se ajunge de la tonul amical la „înălţimea voastră“ şi de la un dialog prietenesc nostalgic la unul crispat, dominat de frica subalternă a celui situat mai jos pe scara ierarhică. Spre disperarea „grasului“, care nu pricepe ce se întîmplă. Cehov e mare meşter la astfel de gingăşii psihologice. Well, nu a fost cazul nostru, dar trebuie să recunosc că am trecut prin astfel de momente penibile în ultimii ani, cînd „graşii“ de ultimă oră mi-au servit acre şi amare momente. Bun, e bine că a rămas loc de bună ziua între noi, chiar dacă, de multe ori, ne-am aflat pe poziţii diferite. Am văzut şi trăit realitatea politică-socială-profesională-existenţială diferit. Aşa cum ne-a fost dat, aşa cum am reuşit fiecare dintre noi să ne rostuim viaţa şi muritul, să ne chivernisim scrisul şi gînditul. Trăim totuşi în aceeaşi ţară, chiar dacă gravităm pe diferite orbite existenţiale. Mă bucur că reuşim să depăşim acest clivaj pe care Traian Băsescu l-a livrat românilor. Să-împartă România în două. Cine e cu el şi pedeleii lui, cine nu-i acceptă sau gîndeşte-simte-acţionează altfel devine automat un duşman. Nu pot spune adversar. Pentru că adversarii se respectă şi respectă deseori şi nişte reguli ale polemicii. Traian Băsescu a indus un fel de „totalesKrieg“ şi adepţii lui de ultimă oră nu mai lasă loc la nuanţe, dialog, nici m