Francezul portefeuille, format din porte- (de la porter "a purta") şi feuille "foaie", are prima atestare pe la 1550, când desemna o mucava pliată în două, învelită în piele sau în pânză, folosită pentru păstrarea hârtiilor răzleţe.
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea cuvântul îşi adăugase un sens specializat, acela de mapă în care scriitorii îşi ţineau manuscrisele, pictorii - desenele, iar muzicienii - partiturile. Pe la 1825, în mapa cu hârtii de valoare se ţineau actele şi biletele de bancă, iar de aici până la extinderea sensului spre totalitatea efectelor de comerţ şi a valorilor mobiliare deţinute de o persoană sau de o firmă nu mai era decât un pas.
Pe la 1740, prin metonimie, mapa cu documente ale unui departament ministerial a ajuns să fie echivalată cu ministerul însuşi, iar în 1835 a apărut sintagma ministre sans portefeuille, aplicată membrilor cabinetului care nu se ocupau de un domeniu anume, ci primeau însărcinări speciale.
Dintre toate sensurile dezvoltate de fr. portefeuille, româna l-a împrumutat, odată cu învelişul sonor, doar pe acela de "portmoneu". Celelalte sensuri din franceză sunt acoperite în română de portofoliu, care vine din it. portafoglio, calchiat după franceză. (Celebrul dicţionar Zingarelli al limbii italiene indică drept dată a naşterii cuvântului "înainte de 1794", dar, judecând după datarea engl. portfolio, 1722, socotit a fi un împrumut din italiană, it. portafoglio ar trebui antedatat cu aproape un secol.)
Span. portafolio este, şi el, un calc după francezul portefeuille, păstrând până astăzi sensul primar de "mapă de documente".
Aşadar, franceza l-a dat pe portfeuille spaniolei (portafolio) şi italienei (portafoglio), iar din italiană l-au luat engleza (portfolio) şi româna (portofoliu). În ce măsură evoluţiile semantice din aceste limbi sunt unele interne sau, dimpotriv