Găsesc, într-o carte a lui Livius Ciocârlie, următoarele cuvinte: „Domină la Alexandru Paleologu, într-adevăr, cum îi si spune, bunul simţ. Te obligă să fii, mai tot timpul, de acord cu el. Este un merit?

Da şi nu. Despre ceea ce te convinge, nu prea ai ceva de spus. Cartea lui cea mai importantă, despre Sadoveanu, nu e una «de bun simţ». Şi ce risipitor! Pe aceasta nu şi-a terminat-o, memoriile le-a abandonat. E într-asta o boierie de tip Odobescu, Ghica, Zarifopol, dar el a fost, ca literat, mai harnic decât ei. S-a complăcut într-un soi de promiscuitate. Nu mă refer la cedarea lui, pe care n-am căderea s-o judec. Simplul fapt de a scrie despre unul şi altul dintre contemporani, fie ei cât de creditabili, parcă l-a poluat. L-a poluat cu contemporaneitate pe acest om al altor vremi." (p. 139)

Fragmentul, extras din proaspăt apăruta Cu faţa la perete, e de o exactitate derutantă. Tot ce s-a spus mai admirativ şi mai sever despre autorul Ipotezelor de lucru se află aici şi nicăieri altundeva. Mai ales reproşul, cuprins în ultimele câteva rânduri, e fascinant. Că Alexandru Paleologu n-a prea avut fler de cronicar literar, nu-i o noutate. Când a greşit în verdicte, a greşit aşa-zicând în gura mare, ca în cazul cunoscutului articol Avem un Holderlin, în care ridica în slăvi poetice un biet textier, nici măcar din prima urnă valorică. Dar, dacă suntem atenţi, nu despre această problemă de orientare estetică sau despre vreo alta, similară, vorbeşte Livius Ciocârlie de fapt. Ce impută el (cu o eleganţă care nu poate decât să flateze, e drept) ţine de un subtil plan deontologic. Nu „poluarea" în sine e problema la acest eseist d'antan, ci frivolitatea (la urma urmei, nevinovată) de a se fi lăsat „poluat". Incapacitatea, mai exact, de a rezista până la capăt unei tentaţii a imediatului.

Eseist el însuşi, Livius Ciocârlie are, mai ac