După Loredana, a fost apariția muzicală cea mai iubită a anilor `80. Un spectacol cu logodnica României, Mădălina Manole, era un eveniment care trebuia povestit.
Era frumoasă, delicată, fragilă, sensibilă, frumoasă. Românii erau încântați de imaginea ei inocentă în tonuri roz-bleu, așa cum se purta atunci: balerini cu fundiță, fustă cu volane, păr tapat.
De două ori am văzut-o în afara scenei, de două ori m-a frapat. De fiecare dată certa pe cineva, de fiecare dată cineva o supăra. La încheierea unui festival de la Mamaia, îi reproșa în public lui Șerban Georgescu că s-a uitat după „niște fufe“. El se apăra ca un copil – cine știe cine avea dreptate?
Altădată era la mall, căuta ținute într-un magazin cu sclipici. Certa pe cineva, fără reținere, la telefon - că „nu așa trebuie să se poarte lumea cu un artist“; că totuși sunt și ei, „cântăcioșii“, Cineva și au Ceva de spus..
Imaginea roz-bleu a pălit pentru un spectator, neînsemnat, nu într-atât de fan încât să-i cumpere albumele. Personal, ascult cu mare drag un post de radio constănțean, Doina, poate singurul din România care difuzează muzică în special românească. La acest radio, vocea Mădălinei Manole răsună mereu.
Folosind exprimarea din mesajul ei de adio, îmi cer scuze că nu toate melodiile ei îmi plac. Și în general îmi cer scuze tuturor artiștilor cărora le ascult cu mare plăcere melodiile din vremurile bune, dar care nu m-au convins să le caut și să le cumpăr albumele.
Uneori piesele lor îmi ating sufletul, alteori trebuie să schimb postul, pentru că melodiile sunt de-a dreptul nereușite. Se întâmplă și artiștilor de geniu să nu nimerească mereu cheia potrivită pentru a plăcea masei de ascultători. Îmi iert și idolii pentru această scăpare și îi iubesc la fel de mult.
La fel simțea, precis, și restul lumii care acum o regretă pe Mădălina Manole. Era în sufletul nostru
