Încel mai recent articol al său, Cătălin Ştefănescu glosează apropo de o inscripţie outdoor din „inima” Clujului, care face reclamă la turism în Turcia: „Baiazide, venim să te cucerim!“. Ceea ce, pentru unii dintre noi, poate părea o replică voioasă, în tradiţia parodiilor şcolăreşti aleScrisorii a III-a, lui Cătălin Ştefănescu îi prilejuieşte notaţii sarcastice: «[...] Cu conştiinţa proaspătă a faptului că i-am făcut surcele pe otomanii care speriau Europa, mergem la Stambul şi prin staţiunile turceşti, defilînd ca-n colonii, aşa cum ne place nouă de secole. Adică stăpîni pe situaţie. Turcia devine, în mintea melteanului creativ, un soi de „la ţară“, unde se retrage la odihnă românul etern învingător.»
Iată un observator poate prea sensibil, mi-am zis. Nu bănuiam că o atare exclamaţie comercială poate isca o aşa interpretare pesimistă. Iniţial m-am gîndit să îl înseninez pe favoritul meu de la TVR, lăsîndu-i un comentariu de subsol, ca de la bucureştean la clujean, despre o altă inscripţie publicitară, din “inima inimii” Bucureştiului, de asemenea relevantă pentru legenda, diluată în bancuri, a conflictului româno-turc. Voiam să-i povestesc teleastului meu favorit despre băncuţele galbene care au umplut ani de-a rîndul Curtea Domnească şi pe care scria mare, cu verde ţipător, SULTAN. Pe spetează, pe şezut, în faţa şi în spatele zecilor de bănci, pe tot cuprinsul acestui sit medieval cu semnificaţie de leagăn al statalităţii româneşti, se vedea repetat pînă la refuz acest apelativ turcic, pesemne al unui sponsor edilitar. Viu colorate şi strălucitoare, băncile acelea, mai tot timpul goale, făceau un contrast neaşteptat cu ruinele voievodale. Iar logo-ul de-o şchioapă SULTAN, întins ca un stindard pe un cîmp de bătălie, îţi dădea strania impresie că, peste veacuri, Aliotmanul a învins...
În acest sens, intenţionam să îi răspund lui Cătălin Ştefănescu, î
