Mi-am petrecut prima jumătate a vieţii într-o lume ca si dispărută, inaccesibilă memoriei schizofrenice a acestor vremuri. Cel mai mare cîstig al scriitorului care sunt si poate singurul este acela de a fi reusit să păstrez intact în niste cărţi gustul, aerul acelei lumi si o parte din poveştile ei, pe care altminteri le-as fi pierdut pe veci.

Ar fi fost ca şi cum mi-aş fi pierdut jumătate din copilărie şi tot atît din tinereţe şi din anii maturităţii. În ce mă priveşte, memoria romanului (romanul care corespunde unei anume idei despre literatură, pe care am trudit să mi-o însuşesc şi s-o pun în practică) este mai exactă şi mai relevantă decît orice document scris sau filmat. Omul trăieşte adesea sub apăsarea tentaţiei de a crede că a trăit altfel decît ceilalţi, mai frumos, mai adevărat, mai curajos etc., dar poate abia cînd şi-ar permite acel act de libertate individuală care-i scrierea unui roman, părerea despre sine ar tinde să aibă acoperire, credibilitate.

Părinţii mei lucrau în birourile redacţiilor din Palatul Universul, unde se şi cunoscuseră de altfel; în anul cînd m-am născut schimbaseră cîteva camere cu chirie în zona dintre străzile Luterană şi Pictor Verona. Prima frază a romanului vieţii mele se scria acolo: pe Calea Griviţei sunt douăzeci de minute de mers pe jos de la Maternitatea Polizu pînă la clădirea Sfatului Popular din Piaţa Amzei, unde mi s-a înregistrat naşterea. Primele amintiri sunt legate de acel buric al tîrgului numit în urmă cu doar zece ani Micul Paris, într-o vreme cînd comunicarea dintre cele două oraşe predispunea la astfel de asemănări, întemeiate altminteri -detaliile străzilor şi clădirilor Parisului văzut de mine pentru prima dată în 2010 şi pînă şi miniaturile buchiniştilor de pe cheiurile Senei au resuscitat amintirea acelui Bucureşti al anilor cincizeci.

Pe atunci circulau tramvaiel