Cu puţin timp în urmă puteam spune: „Suntem cu toţii keynesieni acum". Sectorul financiar şi ideologia sa de piaţă liberă au adus lumea la un pas de ruină. Pieţele, în mod clar, nu au fost capabile să se autoregleze. Dereglementarea s-a dovedit a fi un eşec sumbru.

„Inovaţiile" aduse de finanţele moderne nu au condus la creşterea eficienţei pe termen lung, la o creştere economică mai rapidă sau la mai multă prosperitate pentru toţi. În schimb, ele au fost concepute pentru a eluda standardele de contabilitate şi pentru a evita taxele necesare pentru a finanţa investiţiile publice în infrastructură şi tehnologie - cum ar fi internetul -, care stau la baza creşterii economice reale şi nu alimentează creşterea-fantomă promovată de sectorul financiar. Sectorul financiar a anunţat, cu multă siguranţă, nu numai cum o să creeze o economie dinamică, dar şi ce măsuri va lua în caz de recesiune (care, potrivit ideologiei, ar putea fi cauzată doar de un eşec al guvernului, nu al pieţelor). Ori de câte ori o economie intră în recesiune, veniturile scad, iar cheltuielile pentru ajutorul de şomaj cresc. În felul acesta, deficitele cresc. Cei avizi de câştig au spus că guvernele trebuie să se concentreze să elimine deficitele financiare, de preferinţă prin tăierea cheltuielilor. Deficitele reduse ar restabili încrederea în stat, care ar putea să reia investiţiile şi, astfel, să stimuleze creşterea economică. Dar, pe cât de plauzibil este acest raţionament, dovezile istorice l-au combătut în mod repetat.

Când preşedintele SUA Herbert Hoover a încercat această reţetă, prăbuşirea bursei din 1929 s-a transformat în Marea Depresie. Când Fondul Monetar Internaţional a încercat aceeaşi formulă în Asia de Est, în 1997, rezultatele au fost recesiuni, iar recesiunile au devenit depresii. Raţionamentul din spatele acestor episoade se bazează pe o analogie greşită. O gospodărie c