Mădălina Manole a dat de lucru la o ţară-ntreagă. De trei zile încoace, nimeni nu face altceva decât să vorbească despre cum şi de ce a găsit ea de cuviinţă să părăsească lumea asta. România s-a transformat miercuri dimineaţa, pe la ora 7.00, într-un mare sat în care toate babele au ieşit în faţa porţii să bârfească de zor ce-o făcut a lu’ Manole.
- Care Manole? Ăla din deal?
- Ăla, tu. Doară nu-mi zi că n-o şti pe fata lu’ Manole… Aia faină, care avea păru’ roşu şi care-o fo’ măritată de două ori. Prima oară cu unu mai bătrân ca ea cu câţiva ani.
- Ioooi, aia?! O ştiu, dară, cum să n-o ştiu. Tare cumsecade era. Tulai, Doamne, da’ ce-o fi fost în capu’ ei? Că doară era tânără şi nu o ducea rău.
- Apăi nu ştiu, zo. Spune tu, nu-i era bine cum era? Avea tăt ce voia.
- Aşe se-ntâmplă după ce ajungi la oraş mare. Îţi ia Dumnezo minţile.
Da, satul România are ce bârfi înc-o săptămână de acum înainte. Şi o face cu o dăruire şi o patimă ceva de speriat. Ai zice că toţi am copilărit cu Mădălina Manole sau ne-a fost cel puţin prietenă în liceu. Or chestia asta e absolut enervantă. Fac urticarie dacă mai aud ceva despre Mădălina Manole. Sunt sătulă până peste cap de sinuciderea ei şi de ce crede unul şi altul despre asta.
Şi vreţi să fiu sinceră? Ei bine, moartea ei nu a trezit în mine nicio emoţie. Când am citit ştirea, nu mi-am zis decât “Nah, ce chestie!” şi am trecut mai departe. Mădălina Manole nu a făcut parte din viaţa mea, chit că ştiam şi eu, ca mulţi dintre români, celebrul cântec “Fată dragă, nu fi tristă, fiindcă e păcat”. Nu aveam cum să nu-l ştiu din moment ce, într-o vreme, îl auzeai peste tot.
Dar, în rest, ce treabă am eu cu Mădălina Manole? Nici una. Să mă emoţionez doar pentru că o femeie a decis să-şi pună capăt zilelor din motive care îmi scapă şi nici nu sunt curioasă să le ştiu? Îmi pare rău, dar nu pot. Asta
