Academia Suedeză ne-a făcut cadou o scriitoare, pe Herta Muller. Înainte de Premiul Nobel nu catadicseaţi s-o citiţi, ne blamează, pe bună dreptate înciudaţi, editorii români care-i publicaseră si până atunci cărţile, dar nu reuşiseră să ni le vândă.

Acum le cumpără toată lumea, scriitoarea de limbă germană plecată din ţară în 1987, odată cu alţi patru-cinci confraţi bănăţeni, a fost înălţată brusc la rangul de glorie naţională. Fac notă distonantă câteva bombănituri din tabăra paranoiei neaoşiste, care interpretează până şi această recunoaştere a unei valori literare cu semnificaţii majore în epoca noastră ca pe o palmă pe obrazul veşnic desconsideratei Românii: oare n-am avut noi scriitori mai mari, mai vrednici de suprema onorare?

Nu este nici locul nici loc pentru încă o înşiruire a autorilor care au făcut epocă, dar au murit sau sunt pe punctul de a muri fără să-l primească sau pentru încă o evaluare a criteriilor extraliterare (distribuţie geografică, oportunitate politică, etc) care au influenţat, mai ales în ultima vreme, alegerea. Important este că laureaţii au fost, mai toţi, scriitori de prima mână care, chiar în cazurile când nu aveau anterior notorietate internaţională, au lărgit şi împrospătat perspectiva asupra lumii de azi.

Herta Muller are toate însuşirile cerute pentru a intra în acest grup de elită al literelor universale. Este o prozatoare şi o poetă de talent, vine dintr-o zonă marginală şi aduce viziunea unei minorităţi despre care nu se prea auzise: locuitorii de origine germană ai unei ţări est-europene care au trăit opt secole departe de locul de origine păstrându-şi intacte limba şi tradiţiile, s-au integrat firesc în ambianţă, contribuind la ridicarea gradului ei de civilizaţie, dar au fost scoşi în cele din urmă din matcă de răsturnări succesive care au zdruncinat şi în final au spulberat atât de