…ca si somonul, simt la rastimpuri nevoia imperioasa de a inota impotriva curentului. Bunaoara, acum. Majoritatea oamenilor incep, copii fiind, cu pescuitul, pentru a ajunge, mult mai tarziu, la vanatoare. La mine a fost invers. La vanatoare m-a dus tata de pe la trei ani. Aveam palarie de vanator, cizme de cauciuc cu obiele in picioare si pusca de jucarie. Ma taram prin zapada, dimpreuna cu cei mari, la vanatoare de mistreti. Uneori, mai faceam pe gonacul. Spre sfarsitul verii, mergeam la vanat de iepuri, prin miriste. Alteori, vanam capriori. Pe cand sa ajung si eu la pusca adevarata, n-am mai putut, pe motive de paranoia lui Ceausescu. Aprobarile pentru vanatoare au devenit intr-atat de complicate, detinerea unei pusti intr-atat de riscanta, incat nu mi-a mai ramas decat sa trag cu pusca la tinta, pe coclauri. Asa ca m-am reorientat spre pescuit.
Imi amintesc o dupa-amiaza de sfarsit de vara, undeva, pe un cot al Crisului Alb, pe langa Ocisor. Aruncasem undita in apa, soarele - bland cum numai soarele de sfarsit de august si inceput de septembrie poate fi – se strecura, tremurat – aveam sa aflu mai tarziu, ca-n Le Moulin de la Galette a lui Renoir – printre frunzele copacilor de pe mal. In spatele meu, ceva mai departe, fosnea un lan de porum uscat. In departare se auzeau, la rastimpuri, talangele unor vaci. Vara se pregatea sa treaca in toamna, scoala inca nu incepuse. Era auriu. Si-atunci a cantat un cocos. Atat. Era, am inteles dintr-o data, ultima piesa lipsa dintr-un moment altminteri rotund. Si-atunci, cu undita in mana si Crisul curgandu-mi domol la picioare, am simtit cum mi se face pielea de gaina. Intelesem. Gustasem perfectiunea si inca nu implinisem cinsprezece ani.
Pe urma m-am luat cu altele. Aveam de crescut, de intrat la medicina, de iubit, de facut o revolutie, un ziar, o familie – am abandonat pescuitul. L-am regasit d
