Probabil că numai de comentariul meu la recent încheiata World Cup din Africa de Sud nu era nevoie!
Deşi m-am abţinut vreme de o lună să fac vreo referire la grozăviile din grupele eliminatorii şi la loviturile de teatru din optimi şi sferturi, acum, la spartul nunţii, nu mai pot sta deoparte. Pentru mine, principalul eveniment al campionatului mondial a fost dispariţia galeriilor. Copleşită de violenţa acustică a unui instrument primitiv, vocea umană, simplă şi muzicală, n-a mai reprezentat nimic. Scufundată în infernul cacofonic al vuvuzelei, fenta genială şi pasa metafizică au părut banale segmente dintr-un balet mecanic. (Între noi fie vorba, şi pasa, şi fenta au cam lipsit!) Incapacitatea de a se concentra, oboseala, supraexpunerea media au fost factori a căror influenţă a putut fi simţită de la meci la meci şi de la jucător la jucător. Prestaţia sub orice aşteptări a unor staruri de mărimea lui Messi, Cristiano Ronaldo, Fernando Torres ori Kaka a dat dimensiunea eşecului competiţiei numită World Cup 2010.
În ce mă priveşte, am privit detaşat desfăşurarea tururilor superioare, deoarece formaţiile pe care mizasem - Argentina şi Brazilia - au capotat lamentabil. Asta, fireşte, după ce echipa mea preferată, Italia, ne-a arătat dimensiunea catastrofei provocate de triumful mercantilismului în sport. Marile cluburi europene sunt, de ani în şir, întreprinderi economice obsedate de un singur ţel: profitul. Cunoscând relativ bine situaţia din campionatul italian, mi-am dat seama că peninsularii nu au nicio şansă la un succes cât de cât notabil, deoarece Italia importă, nu produce jucători. După retragerea unor genii precum Totti sau Del Piero, tot ce-au putut oferi a fost jocul îngălat, lipsit de orizont în care şi cei câţiva jucători buni (Pirlo, De Rossi, Cannavaro) păreau propriile lor parodii.
Când echipa care câştigă de trei ani
