E un amănunt discutabil dacă, pentru un autor atît de aforistic ca Cioran, interpretările pot aduce vreun cîstig operei. Ele nu fac decît să tulbure o melodie pentru a cărei ascultare nu e nevoie de comentarii însoţitoare.

Din acest motiv, la două decenii de la moarte, posteritatea lui Cioran e îndeosebi ingrată, maculatura exegetică care ameninţă să-i îngroape opera crescînd tot mai mult, în vreme ce, calitativ, revărsarea grafomană ce-i înconjoară numele seamănă cu ploaia măruntă a textelor strepezite.

Nu cred să existe pedeapsă mai mare pentru Cioran decît aceea de a avea parte de comentatori lipsiţi de înzestrare literară, care pe deasupra suferă de optica antipatiei apriorice. De aceea, două sunt prejudiciile pe care un interpret i le poate aduce eseistului: să-i comenteze opera fără talent şi, în al doilea rînd, să-l ia integral în serios. Primul prejudiciu dă naşterii subproducţiei care a împînzit Europa, al doilea stimulează reacţia mustrărilor ideologice, adică moda înfierării pe temei vindicativ şi pe criteriu de ranchiună. De la încrîncenarea răzbunătoare a lui Lucien Goldman, care l-a monitorizat pe Cioran timp 30 de ani la Paris pe motiv de recrudescenţă legionară, şi pînă la sclifoseala isterică a Martei Petreu, autoarea celei mai amuzante mostre de diletantism exegetic (a se vedea „Un trecut deocheat sau Schimbarea la faţă a României"), galeria comentatorilor care îl schimonosesc pe Cioran e redutabilă. În fond, valoarea eseistului se măsoară după cîte capete s-au coalizat pentru a-l urî împreună. Dar cum ura aduce cu sine o carenţă de adecvare la obiect, Cioran nu e de găsit în astfel de rebuturi.

Pe acest fundal întunecos de receptare postumă, apariţia unui volum semnat de Dan C. Mihăilescu e cu atît mai luminoasă cu cît e mai tonică. Mai precis, sunt trei motive care fac din Despre Cioran sau fascinaţia ne