Doris Lessing a primit Premiul Nobel în 2007, întorcând toate privirile spre o biografie emblematică pentru secolul nostru: s-a născut în Persia, a copilărit în Rhodesia de Sud, a urmat o şcoală catolică şi, de la 15 ani, se educă singură, s-a stabilit apoi la Londra. Nu i-au lipsit experienţe de viaţă sau angajare în diferite cauze (comunism şi feminism) şi ele se regăsesc în opera ei ieşită din comun prin bogăţie şi diversitate.

"Al cincilea copil" dovedeşte uşurinţa scriitoarei de-a recicla formule epice deja consacrate şi mai ales topirea lor într-o ficţiune saturată de semne de întrebare. Un roman concis, ce nelinişteşte progresiv, prin amestecul de satiră blândă la adresa clasei de mijloc engleze şi a modului de viaţă tradiţional, cu elemente de gotic şi horror, presărat cu rămăşiţe mitice, topite subtil într-o tragedie ce pândeşte prin toate colţurile poveştii.

Romanul începe în buna tradiţie a realismului britanic: David şi Harriet se cunosc la o petrecere şi imediat ştiu că se plac şi mai ales că se potrivesc, aşa că se căsătoresc repede, îşi găsesc casa visată, ca spaţiu al unei fericiri domestice în care să se scalde împreună cu cei apropiaţi de sărbători. Amândoi îşi doresc o familie şi mulţi copii. În decurs de şase ani, Harriet naşte patru copii, ea şi David plănuiesc să ajungă la opt.

Al cincilea copil însă întrerupe şirul progeniturilor şi viaţa tihnită a familiei, atmosfera de pace şi bucuria sărbătorilor ce îi uneau pe soţi. Un făt energic, terorizându-şi mama prin durerile pe care i le provoacă, straniu când se naşte, semănând cu un trol sau un pigmeu, o făptură venită parcă dintr-o eră străveche a pământului. Harriet refuză soluţia care l-ar fi îndepărtat definitiv, nu-l lasă în sanatoriul ce administra tratamente ucigaşe, iar preţul salvării copilului-monstru este destrămarea familiei.

Romanul are ton acid la adresa clase