Nu ştim cât vom mai sta în Afganistan, dar soldaţii românii de la faţa locului cred că războiul va continua zeci de ani. Sursa: AP Photo
Momentul e maiestuos şi încărcat de dramatism, filmele americane nu exagerează deloc atunci când reproduc scena. E trist şi lacrimogen ca şi cum ţi-ar turna cineva în cap un butoi de lacrimi. Trapa uriaşului avion se deschide chinuitor de lent, iar fiecare secundă te afundă tot mai mult în tensiunea momentului. Apoi ghiceşti profilul unor tineri în uniformă, dar abia le percepi mişcările în fanta de întuneric din burta avionului.
Pista reflectă ca o oglindă toată lumina soarelui, scufundând întreaga scenă într-un galben orbitor. Sicriul traversează bezna de pe trapă, apărând dintr-odată în aerul inundat de lumină ca şi cum s-ar zămisli centimetru cu centimetru sub ochii privitorilor.
Nu se aude nicio muzică - nu atinge nimeni clapele pianului, ca în filme -, e o linişte atât de apăsătoare încât ai putea crede că ai asurzit subit. Eroii plutesc deasupra solului, cu umerii strânşi între blaturile sicrielor metalice, la fel ca soldaţii care se întorceau pe scut în Grecia antică. E aceeaşi legănare lentă pe umerii celor care te poartă cu grijă ca pe un prunc.
Convoiul se opreşte în faţa coloanei oficiale, se dă onorul şi regretele sincere ale tuturor te fac să ierţi toate cele întâmplate. Sunt ultimele sunete, trompetele sfârşesc pe un ton înalt şi prelung după care tăcerea te va însoţi pentru totdeauna. Sergentul- major Dan Ciubotaru şi caporalul Paul Caracudă s-au întors acasă.
Liderii de trib menţin haosul
"Afganistanul e în Evul Mediu. Am fost şi-acolo, şi-n Irak şi pot spune că irakienii sunt cu 500 de ani mai avansaţi. E ca şi cum ai compara Germania cu Republica Moldova", spune, cu năduf, unul dintre soldaţii români întorşi de pe frontul afgan.
Subof
