Impozitul minim, introdus din luna mai a anului trecut, a plecat de la intenţia Guvernului de a reduce evaziunea fiscală. Deşi anunţat ca o măsură temporară, timp de peste un an acest bir a adus venituri la bugetul de stat, lovind, în acelaşi timp, şi firmele care se luptau să supravieţuiască în criza economică.

Impozitul minim s-a născut dintr-un alt bir – aplicat în mai multe state europene – şi anume impozitul forfetar. Greutatea elaborării normelor de implementare, dar şi presiunea unor patronate, au deturnat autorităţile de la formula clasică a forfetarului (impozit pe cifra de afaceri a anumitor domenii nefiscalizate). A luat, astfel, naştere un impozit aplicat „la grămadă”, aplicat în funcţie de veniturile obţinute de firme la 31 decembrie 2009 – an de boom economic.

Contestat de la naştere

La numai o săptămână de la implementare, a început să se vorbească despre anularea impozitului minim. Fostul ministru al IMM-urilor şi „tatăl forfetarului”, Constantin Niţă, declara la 8 mai 2009 că noul bir ar putea fi anulat din toamna lui 2009, în funcţie de performanţele economice viitoare.

Declaraţia lui Niţă venea la numai o lună de la o alta, complet diferită, prin care fostul ministru spunea că taxa forfetară este cea mai bună soluţie de eliminare a evaziunii fiscale şi că introducerea ei ar fi fost oportună din 2010. De altfel, fostul şef al portofoliului pentru IMM a precizat, în mai multe rânduri, că forma de „struţo-cămilă” în care a ajuns ideea lui nu-i aparţine, dând vina pe patronate.

Campanie prelungită

Din acel moment, reprezentanţii patronatelor, dar şi companiile în mod individual, au început o campanie pentru eliminarea impozitului minim, fie prin acţionarea în judecată a Ministerului Finanţelor, fie prin strângerea de semnături pentru ministrul Gheorghe Pogea.

După şase luni de la a