În locul luminiţei de la capătul tunelului, la 20 de ani de la căderea comunismului, aproape jumătate dintre români, mai exact 40%, sunt nostalgici după comunism şi doar o treime dintre conaţionali susţin că o duc mai bine ca pe vremea lui Ceauşescu, potrivit unui studiu realizat de Institutul Roman pentru Evaluare si Strategie (IRES).

Criza a şters sau măcar a estompat ororile dictaturi comuniste, astfel că un nou spectacol de circ făcut de un Vadim Tudor la “procesul” de condamnare a regimului comunist i-ar scandaliza pe Andrei Pleşu, Patapievici şi o minoritate nesemnificativă, în rest i-ar creşte cota liderului naţionalist al PRM.

Legea lustraţiei, plimbată prin toate legislaturile din 90 încoace, s-a întors de unde a plecat, la maculatură neconstituţională, foştii deţinuţi politici fac obiectul unui mercurial la Ministerul Finanţelor, traumele lor fiind plafonate la un cel mult 10.000 de euro, iar Partidul Comunist Român a reapărut în spaţiul public.

Creşterea interesului pentru stânga este de înţeles pe timp de criză, însă la noi, lipsa unui trecut cu o stângă veritabilă, aduce nostalgii comuniste. Am recitit zilele trecute celebrul interviu acordat de Mircea Dinescu lui Gilles Schiller de la “Liberation”, publicat pe 17 martie 1989. Pentru cei încercaţi de nostalgii, merită redate câte pasaje:

Cum se simte un intelectual într-un stat de dictatură a proletariatului?

Acum vreo 20 de ani, circula la noi un banc despre experienţa făcută în socialism cu şoricelul intelectual, şoricelul muncitor şi şoricelul ţăran. Ţinuţi în condiţii identice de laborator şi cercetaţi după o vreme, s-a constatat că şoricelul ţăran şi cel muncitor se împliniseră şi dădeau semne de optimism, în timp ce intelectualul părea slăbănog şi nevricos. Întrebat dacă lui i s-a dat cumva mai puţină hrană decât celorlalţi, a răspuns: mi s-a dat la fel, numai că mie