În 1990 sau 1991, dacă erai un fost lucrător al Securităţii riscai să fii linşat pe stradă.
Erai un damnat, un om care trebuia să-şi ascundă identitatea, să-şi trăiască zilele precum un condamnat la moarte încă neprins. Colaboratorii şi reţeaua de informatori trăiau sentimente identice. De altfel, strigătul de luptă era "Securiştii în mină/Să ne dea lumină". Diabolizată de-a lungul deceniilor, inclusiv prin posturile de radio străine în limba română - Europa Liberă, Vocea Americii etc., Securitatea devenise un mit.
Deşi sursele occidentale vorbeau de un informator la trei români şi o cotau ca fiind al treilea aparat informativ (şi represiv), Securitatea se evaporase. Poporul o ura sincer, era vindicativ, toţi o înjurau, dar ea dispăruse! Devenise o Fata Morgana! Treptat, furia s-a mai potolit, iar, rând pe rând, în faţa marelui public au început să apară diverşi indivizi. Curăţei, unii chiar onorabili!
Oameni la fel ca toţi oamenii. Nimic din clişeul răspândit la Revoluţie despre fanatici şi sangvini, programaţi să ucidă. Securitatea şi-a regăsit, an după an, cu tenacitate, imaginea publică. Mai încet, apoi cu voce din ce în ce mai puternică, cei care au lucrat în temuta Securitate au început să-şi spună părerea, iar oamenii să priceapă că orice ţară, indiferent de guvernarea ei, are nevoie de servicii secrete.
De protecţie, de informaţii, de date! Un rău necesar! Unii dintre ofiţerii de Securitate, dar şi informatori ai acestei instituţii au ajuns în parlament, iar alţii au început să fie consideraţi eroi, după cum este cazul lui Iulian Vlad. Pentru a fi foarte tranşanţi, trebuie spus că autorul - care avea la Revoluţie 16 ani - nu este un admirator al Securităţii, dar nici un adversar aprioric.
Securitatea a făcut poliţie politică şi a fost în slujba unui regim comunist opresiv. Asta-i clar şi fără echivoc
