În anii din preajma lui 1989 s-au creat câteva aşteptări în privinţa intelectualilor: să-şi aducă pregătirea, în condiţiile decomunizării, la zi şi să-şi folosească libertatea pentru cauza înnoirii; să-şi pună acţiunea în serviciul schimbării societăţii româneşti; să-şi valorifice rolul pentru sincronizarea culturii noastre; să-şi asume răspunderi şi să intre în dezbaterea publică.

Aceste aşteptăriau fost produse – desigur, în reacţie, inclusiv la extinsa demisie morală a establishment-uluiintelectual din anii ‘80 – sau cel puţin articulate de o seamă dintreintelectualii înşişi. Chiar dacă în acei ani nu se citea Hugh Seton-Watson,remarcile acestuia, din volumul său “Eastern Europebetween the Wars. 1918-1941” (1945), rămâneau arzătoare. Cel puţin aceasta:“Toate trăsăturile menţionate – mizeria ţăranilor, brutalitatea birocratică,educaţia falsă şi o clasă privilegiată căreia îi lipseşte orice simţ alresponsabilităţii sociale, ai cărei cei mai brilianţi membri au fost gata să-şitrădeze de la o zi la alta principiile în schimbul spolierii funcţiei şi alzâmbetului oficial – au existat în România în mod proeminent. Democraţia nupoate înflori într-o astfel de atmosferă. Procesul decăderii a mers în Româniamai departe decât în alte părţi ale Europei Răsăritene”. Sunt rânduri scrise în1945, relative, evident, la perioada interbelică, cu remarci care puneau pegânduri înainte de 1989. Ele pot şi ar trebui să pună pe gânduri şi în2009-2010 – anii celei mai grave crize din istoria modernă a României, cum nespun istoricii epocii. Astăzi, când îlomagiem pe Pompiliu Teodor, la a optzecea aniversare, prima observaţie pe caresuntem datori să o facem, într-o reflecţie asupra rolului intelectualităţii înschimbările din România, este aceea că el însuşi a contribuit la a articulaacele aşteptări. Venit pe scenă din câmpul cercetării istorice a iluminismuluicentral-european, după lec