Vara lui 2010 dă seama şi ea de o resurecţie a nostalgiei după Ceauşescu.

Acesta e titlul unui comentariu publicat de mine, cu 20 de ani în urmă, mai precis, la 1 august 1990, în săptămânalul „Zig-Zag Magazin", pe care-l conduceam. L-am recitit în aceste zile, pregătind pentru tipar un volum care reuneşte toate comentariile publicate de mine, săptămânal mai întâi şi zilnic, mai apoi, între 19 ianuarie 1990 şi 27 septembrie 1992, ziua alegerilor parlamentare şi prezidenţiale, desfăşurate sub puterea unei noi Constituţii a ţării şi, prin aceasta, ziua care încheie un ciclu crucial în perioada postdecembristă.

Am declarat în numeroase ocazii că nu pun mare preţ pe activitatea mea de comentator al vieţii noastre social-politice, desfăşurată pe întinderea a două decenii. De aceea, excepţie făcând o culegere de comentarii apărută în 1991 sub titlul „Punct şi de la capăt" şi o selecţie din pamfletele iscălite între 1990 şi 1999, sub titlul „Singur împotriva tuturor", cărţile mele nu dau seama de jurnalistul, ci de scriitorul şi eseistul Ion Cristoiu.

M-am decis însă la strângerea într-un volum sau chiar două a comentariilor din anii 1990-1991-1992, însoţite de o cronologie a evenimentelor de la vremea respectivă, în clipa când am avut revelaţia unui adevăr: au trecut de atunci două decenii. Azi, în 2010, la scara Istoriei, ne aflăm, ca să dau un exemplu, în anul 1940 faţă de anul 1920. Când citesc despre perioada interbelică sunt conştient că între 1920 şi 1940 s-au petrecut numeroase fapte despre care putem spune că sunt istorice. La fel se întâmplă şi cu anii 1990-1991-1992 din perspectiva lui 2010. Pentru noi, toţi aceşti ani aparţin deja Istoriei naţionale. Cei mai în vârstă, deşi i-au trăit, îşi amintesc cu greu sau nu-şi amintesc deloc nici măcar de momentele cruciale ale acestor ani: demonstraţiile antiguvernamentale din 28 ianuarie şi 18 febru