Radu Aldulescu e un boxer printre scriitori. Loveşte la doi-trei ani cu cîte un roman în care povesteşte fără fard despre lumea în care trăim
L-am văzut întîia oară la tîrgul de carte Bookfest. Semna de zor autografe pe “Ana Maria şi îngerii”, romanul care tocmai i-a apărut la “Cartea Românească”. Radu Aldulescu. Un bărbat slab, fibros, cu trăsături aspre, îmbrăcat în blugi şi tricou. Ne-am reîntîlnit peste cîteva zile. Aceeaşi privire oţelită, la pachet cu o uşurinţă naturală în mişcări, de om care a făcut sport la viaţa lui. Haltă la un depozit-librărie de lîngă Muzeul Literaturii Române. “Hai să îţi iau o carte de-a mea”, zice, şi mă trezesc cu “Amantul colivăresei în mîini”. Tot de Muzeu e lipită şi terasa unde îşi fac veacul scriitori mai tineri şi mai în vîrstă, mai cunoscuţi sau doar aspiranţi la glorie. Şi la sărăcie. Halbele par moştenite din Epoca de Aur, preţurile vin şi ele din alte timpuri. Discuţiile sînt însă adaptate la criză şi se poartă în limbi de circulaţie ale Uniunii Europene.
- Cum a început povestea asta cu scrisul?
- În modul cel mai firesc. M-am născut într-o casă cu multe cărţi. Ai mei erau amîndoi ziarişti, lucrau în presa aceea din anii ‘50-’60. Taică-meu la “Steagul roşu”, ziarul fostei Regiuni Bucureşti.
Coleg de bătaie cu Mircea Simon
- Mi-a şoptit cineva că înainte de asta ai vrut să devii boxer.
- A fost visul copilăriei şi tinereţii mele. E o lume aparte, cu specificul ei. Dar uite că m-am mulţumit să ajung scriitor.
- Unde, cînd şi cum cu boxul?
- La Dinamo, prin ‘67. În Parcul Sportiv, sub vechiul velodrom era o sală de box. M-am pregătit acolo doi ani. Geza Fures îl chema pe antrenor. Îi ţin minte pe Ion Monea, pe fraţii Mariuţan, pe Ion Alexe, mai apoi pe fraţii Cuţov.
- Aşa, mai departe.
- Am fost coleg de mănuşi cu Mircea Simon, amîndoi aveam 13 ani şi vr
