Va fi interesant de văzut dacă, în plină recesiune, creşterea TVA de la începutul lunii curente şi reducerea salariilor cu 25% sunt suficiente pentru reechilibrarea (de moment) a bugetului statului. Ceea ce se poate spune deocamdată despre măsurile luate pe genunchi de Guvernul Boc este că ele au salvat în extremis acordul cu FMI, scutindu-ne pe moment de emoţiile prin care vor trece vecinii unguri care s-au văzut cu finanţarea îngheţată deoarece au refuzat să ia măsuri de austeritate suplimentare. Dacă ţinem însă cont că, în pofida curbei de sacrificiu care urmează abia în lunile viitoare să se facă simţită, deficitul României abia se menţine la 6,8% din PIB, cred că sunt clare cel puţin două lucruri.

Primul este acela că atât reducerea salariilor din sectorul bugetar, cât şi cota majorată de TVA nu au cum să fie temporare, şi, din acest punct de vedere este de neînţeles de ce autorităţile continuă să dea semnale deşarte de speranţă opiniei publice. Cel de-al doilea este că deficitul public nu este unul conjunctural, ci structural, cu alte cuvinte el va fi generat an de an dacă nu se schimbă din temelii atât sistemul fiscal, politica de venituri şi modelul de creştere economică. Dacă nimic nu se schimbă, pentru susţinerea actualei structuri bugetare şi a sistemului de pensii, România ar avea nevoie de creşteri economice anuale de 8-9%, fapt neverosimil în climatul extern previzibil pe termen mediu.

Asemenea iluzii nu trebuie întreţinute, după cum nu trebuie luate în seamă tot felul de propuneri fanteziste privind sprijinirea mediului privat care se traduc în ultimă instanţă şi în mintea multora, prin transferuri de venituri de la stat la intreprinzători. În fapt singura soluţie viabilă în ce priveşte finanţarea mediului privat (prea mult deplâns în această perioadă după umila mea părere) este accesarea imenselor fonduri nerambursabile de la Uniu