Ministrul Sebastian Vlădescu a stârnit în ultima săptămână o adevărată furtună în mediul social, politic şi de afaceri prin declaraţiile sale referitoare la necesitatea schimbării sistemului de impozitare. Acestea se adaugă unei serii de declaraţii şi propuneri de măsuri contradictorii sau nefundamentate convingător, prezentate de diverşi lideri politici, care accentuează impresia de degringoladă la nivelul guvernării. Într-o perioadă de criză precum cea pe care o traversăm, greşelile făcute de guvernanţi, inclusiv la nivelul comunicării, nu fac decât să adâncească confuzia şi incertitudinea şi să îndepărteze momentul ieşirii din recesiune.
Dincolo însă de acest aspect, tema sistemului optim de impozitare este importantă şi va fi greu de evitat în perioada următoare. Nu am cunoştinţă de existenţa vreunei analize independente, obiective şi fundamentate pe date reale, care să evalueze pentru România avantajele şi dezavantajele unui sistem de impozitare faţă de altul. Există însă unele studii comparative internaţionale pe care le voi folosi în continuare în încercarea de clarificare a argumentelor şi de evaluare a rezultatelor.
Cota unică de impozitare a fost, mai degrabă, o curiozitate fiscală aplicată în ţări precum Hong Kong, Bolivia, insulele Guernsey şi Jersey sau Jamaica. Acest sistem de impozitare a revenit în atenţie după anii '90, când unele ţări în tranziţie au decis să-l adopte: Estonia şi Lituania începând din 1994, Letonia din 1997, Rusia din 2001, Slovacia din 2004, Ucraina din 2004, Georgia şi România din 2005. În alte ţări, cota unică de impozitare a rămas la nivel de discuţie şi, uneori, intenţie declarată politic. Este de remarcat faptul că, în practică, „cota unică" păstrează, în majoritatea cazurilor, un caracter de progresivitate, datorită deducerilor fiscale de care este însoţită, şi nu este cu adevărat „unică" prin multele excepţii