Au trecut patru ani de când Dunărea a măturat cu furie oarbă Rastul. Au căzut case, au pierit gospodării de-o viaţă, într-un potop al deznădejdii şi amarului. Astăzi, unii localnici şi-au luat viaţa de la început în Rastu Nou, ridicat cinci kilometri mai departe de iad. Restul parc-au uitat. Şi ţin cu dinţii de un pământ care, în orice clipă, poate fi luat din nou de ape.

Indicatorul de tablă anunţă oarecum cu pompă: Rastu Nou. Trecem de el. Şi mi-aduc aminte: în aprilie 2006 a fost prăpădul - apa a luat Rastul. Şi aici a fost refugiul.

Parcă s-a întâmplat ieri. De-o parte şi de alta a drumului pe care mergem, se înghesuiau acum aproape trei ani corturi, adăposturi încropite din saci ori cârpe, coteţe cu găini dosite pe unde se putuse, ceaune puse la fiert pentru plicurile cu mâncare primite de la ajutoare. Era un du-te-vino agitat, înlăcrimat, deznădăjduit. Cu ochi sticloşi de durere, răstenii îşi strângeau copiii la fereală şi se duceau apoi unde auzeau că mai descarcă un tir. O pastă de dinţi, o pătură, o haină mai groasă sau ciocolată - toate erau bune, nimic nu prisosea. La câteva sute de metri, armata împărţea hrană caldă. Oamenii stăteau la rând, cu câte o crăticioară cu smalţul sărit, o umpleau şi o acopereau repede cu un prosop, să nu se răcească până la cort. Şi acolo, pe ciucite, împărţeau cu neamurile orice dumicat. Se duceau apoi la biserica din pânză să se roage la Dumnezeu să nu le ia Dunărea tot. Ori la dispensar, construit tot din foi de cort, să ia câte un sirop de tuse pentru copii, un calmant pentru durerile trupeşti, unul pentru cele sufleteşti. Au crezut atunci cu toţii că pier. N-a murit totuşi nimeni în Rast, în urgia din 2006. Doar după ce a trecut prăpădul şi lumea s-a mai întors în sat, s-au dus, parcă după apă, câteva zeci de săteni, spune acelaşi primar de atunci, Iulian Silişteanu.

Astmu’ e de vină