Actorul Mircea Diaconu povesteşte hazardul care l-a condus către facultatea de teatru, coşmarul admiterii şi al primilor ani de studenţie în Capitală. Prima scenă i-a fost pădurea, iar naivitatea sa a fost subiect de etern amuzament pentru colegii şi profesorii săi.

De ce aţi dat la teatru?

Că tot vorbim de încălzire globală, era o vară, când am dat eu admitere, în ’67, în care fiecare pas în asfalt al omului rămânea acolo, se îngropa sub tine. Era infern, pur şi simplu. Eu am făcut 11 clase, am fost ultima serie cu 11 clase şi în iarna ultimului an mi s-au întâmplat nişte lucruri. Unul dintre profesori, de germană, un tânăr sosit în liceu, entuziast şi romantic, toate fetele îl iubeau, animator de teatru la nivelul liceului, a iniţiat un fel de montaj literar - muzical Coşbuc, şi lucra, eu nu ştiam lucrul ăsta, eu făceam sport, eram în echipa de handbal a liceului, aveam treabă.. Şi-ntr-o bună zi, trecând pe un culoar, m-a luat de mână şi m-a băgat într-o clasă. Şi a zis: “Ia stai aici”. Şi erau vreo şapte fete, înşirate pe un semicerc, o potcoavă, un băiat într-o parte şi-i mai trebuia un băiat în partea cealaltă. Şi-i trebuia un băiat de o anumită înălţime. S-a văzut mai târziu, destul de mică. Deci problema era una singură: ca eu să corespund celuilat băiat din partea cealaltă a semicercului. A fost mulţumit, eram cât trebuia de scund sau, mă rog, şi a zis: “de mâine vii aici, la noi”. Nu comentam pe vremea aceea, nimic, ca elevi, ne supuneam profesorilor şi sistemului şi m-am dus acolo. Erau coruri vorbite, vorbeam şi eu cu ceilalţi, am învăţat repede textele.. Şi într-o bună zi îmi dă să învăţ o poezie. Am învăţat-o. Era “Jurnalul Annei Franck”, de Daniel Ureche. Şi după ce am învăţat-o, a făcut o repetiţie cu mine. M-a pus să spun, a zis “execrabil”. “Uite cum faci: te urci pe scenă. Şi nu te uiţi la spectatori”. A fost prima indicaţie regizora