Aud în jurul meu vorbindu-se despre Traian Băsescu ca despre preşedintele României şi de fiecare dată rămân nedumerit. Cum poate vedea cineva în acest personaj omul de stat, conducătorul ţării în care trăim?! Nici măcar Traian Băsescu nu se poate vedea pe sine ca pre­şedinte al României, vorbind mereu despre el însuşi nu ca despre Traian B­ăsescu, ci folosind apelativul de­per­sonalizat "Preşedintele". Oricât de exersat este el în arta minciunii, în acest caz are slăbiciunea sinceri­tă­ţii: privindu-se în oglindă, nu-l ve­de pe Traian Băsescu, ci pe un in­divid căruia i se adresează formal şi umil: "Preşedintele". Atunci cum au putut fi înşelaţi atâ­ţia şi atâţia oa­meni? Cum este to­le­rată această farsă politică sinistră? Mi-aduc aminte de un film documentar făcut în urmă cu mai mulţi ani de un studio de producţie tv canadian, film care aborda su­biec­tul Prostia. Pleca de la ob­ser­vaţia că în ţara cea mai mare şi mai in­fluentă din lume trăiesc şi cei mai mulţi proşti şi, atunci, era firesc ca pre­şedintele ei să re­pre­zinte această lar­­gă majorita­te, deci să fie un mare prost la rândul său. Era vorba de Geor­ge Bush Jr. Prin ana­logie, un exer­ciţiu de stil ar condu­ce la conc­lu­­zia că în România, unde există enorm de mulţi im­postori, este firesc ca preşedinte să fie cel mai mare im­­postor. Mergând mai departe cu ra­­ţionamentul, este firesc ca în Ro­mânia, unde există atât de mulţi hoţi... În România, unde există atât de mulţi şme­che­raşi, manelişti, ticăloşi...

Astfel de exemplare apar spontan peste tot în lume, dar parcă nicăieri ele nu s-au cocoţat atât de sus. Cum se explică ascensiunea şi rezistenţa lor în ierarhia puterii din ţinuturile mioritice? Atunci când lucrurile se pervertesc peste măsură într-o ţară, unde anormalitatea este ridicată la rang de normalitate, acolo se creează un ecosistem pu­ternic, cu vietăţi adaptate jafului şi i