Tot mai multi analisti si politologi sustin transant ca politica romaneasca are o singura dimensiune functionala, aceea de alegere a reprezentantilor, ei alocandu-i-se majoritatea energiilor "creatoare" ale natiunii.

In doua decenii de libertate n-a fost in stare sa-si creeze instrumente democratice, nici institutii viabile in vederea bunei guvernari. Pentru reinstaurarea democratiei, organisme internationale ori ale UE ne-au sprijinit masiv cu fonduri, know-how si specialisti, dar nu se observa rezultate incurajatoare. Din contra, daca ne luam dupa analizele la obiect ale trusturilor de presa internationale, apar tendinte autoritariste si dictatoriale.

In doua decenii, s-a ajuns la politica celui de-al doisprezecelea ceas: se sauve qui peut. Insa singurii care o pot face sunt cei bogati si cetatenii intre 20 si 45 ani, nevoiti sa lucreze acasa pe salarii in bataie de joc ori sa e(i)migreze spre a-si intretine familia, caci, lasat de izbeliste, meleagul sfant al patriei nu-i mai poate hrani. Ceilalti raman la mila naturii-mama si a unui stat hraparet.

In carti, despre arta guvernarii scrie ca politicul este mandatat prin sufragiu, pe langa gestionarea treburilor marunte tinand de executiv si administratie, sa conceapa strategii si programe de asigurare a drepturilor si a libertatilor cetatenesti, de crestere a standardelor de viata si civilizatie, de ridicare a poporului prin cunoastere si cultura, de aparare si impunere a valorilor nationale, toate legiferate constitutional.

Or aceste dimensiuni, recte fisa postului corespunzatoare agendei publice, sunt lasate la voia intamplarii, iar contribuabilii se intreaba cat de util mai este un sistem stufos, ineficient, mare devorator de resurse, care mai mult incurca decat ajuta. Sondajele de opinie indica preponderent neincrederea in puterile statului de drept si in instituti